Luiza Camelia Rădulescu Pintilie
Îmi plac diminețile între nici iarnă, nici primăvară, nici încă întuneric deplin, nici deja lumină clară… Mi se par a fi un fel de copie a vieții noastre cea de toate zilele, în care mai mereu adevărurile sunt la mijloc, în care aproape nimic nu poate fi împărțit doar în alb și negru…
Vitralii calendaristice în care se amestecă, de fiecare dată în alte proporții, griuri pământene și cerești, lumini agățate în stâlpii de pe drum, ferestrele caselor și farurile coloanelor de mașini ce umplu drumurile, siluete de copaci, de păsări și de oameni, fără a-ți dezvălui niciodată totul și lăsându-te să-ți închipui, să ți se pară că ar fi sau că n-ar fi ceea ce ești tentat să crezi. Iar eu, recunosc, am descoperit jocul acesta de lumini și de umbre încă de la începutul drumurilor mele de navetistă între satul meu micuț de pe Valea Slănicului și Ploieștiul vieții mele de zi până seara târziu și îmi place să mă lasă însoțită de el și astăzi. Adesea urmăresc mersul norilor, alteori păiejenișul suspendat al firelor când mergând paralel, când întretăindu-se ori arcuindu-se larg. Ce fascinantă mi s-a părut, acum vreo câteva zile, imaginea câtorva păsări aliniate pe una dintre sârmele trecute peste vârful unui nuc înalt! Mai de departe, mi s-au părut a fi un fel de ideograme chinezești, apoi, pe măsură ce m-am apropiat iar pe geamul mașinii am văzut ceva mai clar, am descifrat în alinierea lor un fel de inedite semne de punctuație. Una dintre ele, aflată ceva mai la stânga, căreia îi zăream doar partea de sus a capului și jumătate din partea de jos a corpului, semăna aproape perfect cu scriitura frumoasă a unui punct pus deasupra unei virgule. În mijloc, ghemuite la distanțe aproape egale, trei înaripate păreau tot atâtea puncte. Dincolo de ele, forma prelungă și subțire a încă unei păsări mi-a adus sub ochi liniatura unui fel de semn al mirării trasat cu tuș negru. Dar și, într-o fracțiune de secundă, pentru a nu știu câta oară, gândul înspăimântător că firele de înaltă tensiune le-ar putea face rău, deși am citit de mult timp că există o explicație pentru faptul că zburătoarele nu se electrocutează. Și, recunosc, chiar și așa, m-a înfiorat până și gândul că s-ar fi putut frânge fie și doar unul dintre însuflețitele semne de punctuație așezate parcă în prima frază de început a poveștii acelei dimineți de luni !Așa că am tot privit înapoi până nu am mai zărit deloc nici nucul cel bătrân, nici firele de deasupra, nici grupul de păsări. Iar în forfota dimineții ce se deschidea spre zi descopeream înseși semnele vii de punctuație ale vieții. Convingându-mă de fapt – a câta și a câta oară?!- că nimic nu poate completa mai bine vitraliile existențiale ale vieții decât viața însăși.
* * *
Aproape nu este zi să nu mă întreb până unde continuă să ne surprindă tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, fiindcă deja mă feresc să mai pun granițe de timp și de spațiu, după ce acestea se dovedesc a fi din ce în ce tot mai fragile sub asediul unei inteligențe umane care nu-și dezvăluie doar sclipiri de geniu, ci și distrugătoare puteri malefice. Și cu primele știri ale dimineții se revarsă, în cascadă, aduse din toate colțurile lumii, dovezile. Deja aproape 1.500 de experți din mediul academic, guvernamental, de business și al societății civile s-au întrunit și au formulat cele mai mari riscuri pentru omenire în acest an, iar prima lună s-a și grăbit să le dea dreptate.Câtă dureroasă dreptate ! Fără a intra în amănuntele pe care deja fiecare dintre noi le trăiește într-un fel sau altul, este de ajuns să spun că estimările legate de economie, mediu, geopolitică, societate și tehnologie – sintetizate, ca în fiecare an, de World Economic Forum, în Raportul Global al Riscurilor- au început să se deruleze ori să se acutizeze: războaie, conflicte teroriste, inclusiv cu risc de atac nuclear– iar cele dintre Rusia și Ucraina și Israel – Hamas au deja impact direct asupra vieții noastre -, polarizare politică și socială, recesiune, atacuri cibernetice, proteste, valuri extreme de căldură, frig polar, secetă și inundații devastatoare și, nu în ultimul rând, dezinformare. Nimic nu lipsește din tabloul informațional sub presiunea căruia trăim deja și aproape că doar simpla enumerare sperie! 2023 a fost definit drept anul inteligenței artificiale, în aceste zile se vorbește deja despre implantarea primului cip în creierul unui om și “nașterea” primului cyborg, omul-mașină din cărțile și filmele SF! Confirmându-i pe aceia care susțin că în anul 2050 – iar la cât de repede zboară timpul, nici nu mai e foarte mult până atunci! – roboții vor umbla printre noi.
Așa cum departe nu mai sunt de Pămînt nici măcar cei 15 milioane de ani-lumină de vreme ce tocmai au fost transmise de acolo fascinante imagini ce mai dezleagă ceva din povestea nașterii stelelor, a galaxiilor și evoluția cosmosului, a cărui parte suntem.
* * *
Cine suntem şi de ce suntem aici, acestea sunt întrebări care preocupă omenirea de mii de ani și, cu siguranță, va continua să-i caute răspunsul.
Ceva din cum suntem, am revăzut chiar ieri, într-o secvență de viață ce mi se derulează înaintea ochilor din când în când și de fiecare dată mă impresionează cel puțin la fel de mult, dacă nu cumva și mai mult. Dimineața foarte devreme sau seara, destul de târziu, iarnă sau vară, primăvară sau toamnă, întâlnesc mergând pe jos, atât de aproape de marginea drumului încât uneori mi se pare că sunt gata-gata să cadă în afara lui, două siluete omenești. Doi oameni mici de statură și firavi, un el și o ea, urmându-și la pas drumul, niciodată grăbiți, de parcă ar avea tot timpul din lume, ar știi exact unde și când trebuie să ajungă, ba și ce planuri ar avea pregătite destinul pentru ei.
Deși i-am văzut de atâtea ori, nu aș putea să le spun cu exactitate vârsta, dar faptul că el își vopsește părul negru încât abia se mai deosebește din întunericul care îi înconjoară adesea, îmi spune cumva că mai degrabă ar fi trecuți de prima tinerețe. Aș putea să descriu însă, în detaliu, căruțul pe care, pe drumul de întoarcere către casă, îl trag sau îl împing- nu fără osteneală, mereu amândoi, umăr lângă umăr – de fiecare dată încărcat cu legături de vreascuri și crengi, chiar și când e vara în toi. Nu de prea multe ori i-am văzut doar cu câte-o pungă de plastic în mână, din care se vedea câte o pâine și atunci niciodată nu mergeau altfel decât braț la braț. Și oricât de sentimentală aș accepta că sunt, nu pot să nu mă las de fiecare dată copleșită de tandrețea pe care o simt în felul în care se susțin unul pe celălalt, în toată simplitatea și greutatea vieții lor, care se văd cu ochiul liber. Câteodată am avut timp să îi surprind privindu-se sau, pe vreme bună, așezați unul lângă celălalt, sub un copac de pe marginea drumului. Sunt multe definițiile date sufletului-pereche și fericirii adevărate! Intuiția îmi spune că este exact ceea ce mi de dezvăluie, la fiecare nouă reîntâlnire, dincolo de cele două siluete, confundate adesea cu umbrele dimineții ori ale înserării, dar înconjurate de o aură atât de luminoasă încât parcă simt cum mă însoțește apoi întreaga zi.
* * *
Așa cum , de vreo câteva zile, tot revine în gândurile mele o încredințare pe care o am de mai mult timp, dar pe care nu am lăsat-o niciodată să prindă contur. Fiindcă simt că, uneori, cuvintele inimii mele pot “vorbi” cel mai bine… tăcând. Astăzi, oricât de stângaci și-ar alătura scriitura și sensurile, îmi iau, cu mare îngăduință, curajul să le las să completeze propriul meu vitraliu existențial de început de februarie:
Dacă mi-ar fi fost dat harul de a scrie poezie,
Mi-aș fi dorit ca metaforele să nu se așeze niciodată, liniar, pe hârtie,
Caligrafiindu-și chipul în versuri și rimă,
Ci să ia contur, cuvânt după cuvânt, din propria-mi inimă.
Dacă mi-ar fi fost încredințată taina corzilor de vioară,
Cât aș fi vrut să am măiestria de a face să cânte
Până și lemnul arborelui vieții mele,
Cu trunchi de mesteacăn alb, verzi frunze necăzătoare și splendide flori de camelie!
Dacă mi-ar fi fost dăruită magia pașilor suavi, de dans,
Nu aș fi încetat nicio clipă să sper ca de sub poantele mele, de visătoare balerină,
Să răsară flori, arbori și păsări cântătoare,
Ceruri senine și cristaline ape curgătoare.
Dar mai ales, dacă aș fi purtat în mine miracolul aripilor în zbor,
Nu aș mai fi oprit niciun vis să se înalțe în albastrul văzduh,
Niciun gând să devină liberă pasăre a fericirii
Și nici măcar pe mine însămi să cred mai mult în praful de stele din care vin.
Dacă…
* * *
În loc de orice altă încheiere, un gând de ținut minte. Cuvinte și imagini pentru un vitraliu căruia fiecare nouă zi îi poate adăuga cea mai frumoasă tușă…
„Mereu acelaşi mit: părăseşte, reia, suferă, luptă, străbate deşerturile setei, respinge fântânile şi te voi călăuzi spre propria-ţi înflorire. Tu, cel ce te împotriveşti acestui mesaj, îţi dai tu seama ce faci? Nu ştii ce s-ar fi ivit din tine […] Nu ştii ce pasăre măiastră şi-ar fi întins aripile din tine.” (Antoine de Saint-Exupery – Gânduri)
