Giorgiana Radu
Ce faci, Toamnă, cum te așterni în aste vremuri?
Te mai înduri să-ți reverși splendorile coloristice peste lumea asta învrăjbită?
Poate doar cenușiul dens și apăsător s-ar nimeri acum. Oamenii n-au fost nicicând doar frumoși, buni, onești.
Dar, parcă nici ca azi, devoratori de lugubru și chiar de semeni. Vremurile și ele au fost mai mereu tulburi, însă astăzi par de-a dreptul mâloase.
Noroc cu Apusul tău, Toamnă. Seară de seară mi se arată înspre Apostolache – satul natal – și parcă renasc de fiecare dată privindu-l. Nu știu cum se ițește Răsăritul – în fiecare vară, la Mare, îmi propun să-l întâmpin, dar nu prea reușesc – însă Apusul mă fascinează. Mereu își schimbă cămașa, când galbenă-potocalie, când roșiatică. Alteori, pijamaua cerului e desenată în culori pe care doar Universul le poate reproduce. Alăturăm, nedrept, de cele mai multe ori, apusul unui final tragic, definitiv.
Apusul văzut la Sângeru îmi spune că merită să se sfârșească ziua, pentru a se arăta el, în splendoarea înserării, îndemnându-te să reflectezi asupra existenței, asupra lucrurilor care cu adevărat contează, asupra bucuriilor uriașe ce stau într-o pată coloristică pe tavanul infinitului.
Acest apus, indiferent de vremuri, te îndeamnă să privești îndrăzneț spre mâine, nu cu melancolie spre ieri.
Și Luna se arată altcum, toamna. O privesc, din balconul casei, cum se naște din burta dealului Bobaru. Se ivește puțin câte puțin, cu grijă, ca nu cumva să rănescă vârfurile firave ale copacilor.
Apoi, suie falnică pe înălțimi doar de ea cunoscute și de acolo își revarsă lumina peste umbra pământului. Și ea, arătare splendidă într-un obscur abis, îți dictează că ești, că acum e tot ce contează, iar pe mâine lasă-l, omule, la timpul lui.
Uitându-mă la minunățiile naturii ce ne-nconjoară, nu pot să nu mă întreb dacă merităm atâta frumusețe, când la schimb venim cu ce e mai urât în noi?
Tu, Toamnă, de ce te mai arăți? Noi suntem prinși în chingile tragediei, asasini și violatori fac bășcălie de câinii de pază ai statului, mai marii noștri aleargă după voturi, iar tu te încăpățânezi să te vedem, să te adulmecăm.
N-avem timp de astfel de „nimicuri”. Gonim spre neunde, debusolați, în speranța mai binelui.
Fericiți am fi, chiar și în aste împejurări, dacă ne-am putea opri o clipă, să privim și să primim binecuvântarea Creației. Apusul, Luna, o frunză, un foșnet …
