Giorgiana Radu
Postul Paștelui, simbol al suferinţei și durerii, al jertfei și mântuirii, este un bun prilej pentru a cerceta în noi înșine mai atent decât în restul timpului. E o zonă mai greu de accesat, fiind nevoie însă de sinceritate și curaj pentru a nu fi surprinși de ceea ce găsim. Vedem cu ușurinţă ce se petrece în jurul nostru, dar nu știm să fim atenţi la ce se petrece cu noi și în noi, la ce ne lipsește sau ce avem cu asupra de măsură.
Postul nu-l putem rezuma doar la curăţirea trupului prin abţinerea de la anumite alimente. Mai degrabă sufletul are nevoie de primenire. El suferă de preaplinul vieţii neorânduite pe care o avem. Invidia, ura, bârfa, desfrâul, toate se revarsă, lăsând dâre consistente în interior.
Trăim într-o lume care se înstrăinează de ea însăși, se degradează moral încă din copilărie. O lume în care domină haosul și în care e greu să convieţuim în armonie cu natura. Doar pustnicii, puţini la număr, mai reușesc asta. Ne putem primeni spiritual utilizând prilejul creștin al celui mai greu post, cel ce se încheie cu minunea Învierii?
După mult timp am ajuns la mănăstirea Pasărea, de lângă București, un loc în care revin de fiecare dată cu speranţă și bucurie. Dacă nimerești o zi în care enoriașii care-i caută liniștea și frumuseţea sunt puţini, lăcașul îţi pare raiul însuși. Măicuţele, 120 la număr, sunt senine și odihnitoare. Acum niște ani, două dintre ele ne-au tratat, pe mine și familia mea, cu cel mai bun șerbet de lămâie pe care l-am mâncat vreodată. Aici își are odihna de veci și o străbunică de tată a fiicei mele. S-a călugărit târziu, după ce și-a împlinit datoriile lumești de mamă, bunică, străbunică. Grădiniţele din faţa chiliilor sunt îngrijite minuţios, cu flori splendide vara, la fel cum sunt și mormintele din spatele bisericii. La mănăstirea Pasărea, chiar și aerul pare sacerdotal. Icoanele cu Maica Domnului și Iisus Hristos te îmbie la rugăciune și-ţi dau impresia că ești auzit și mângâiat cu privirea, și toate frământările tale se risipesc în fumul parfumat de tămâie, degajat din cădelniţele aurite. Ceilalţi sfinţi care le stau alături în picturile murale par că îţi dau binecuvântarea lor. Timpul petrecut aici, aproape de Dumnezeu, te reînnoiește, îţi dă încredere că nimic nu este fără de rezolvare, că deznădejdea ia drumul nădejdii, că poţi ierta și la rându-ţi vei căpăta iertare. În biserică, o mare parte din cei prezenţi au în mână foi albe îndoite pe jumătate, iar cei care nu au, stau înșiraţi la o masă din lemn unde găsesc hârtie și pix, necesare pentru a-și așterne dorinţele și necazurile care-i împovărează. Acatistele, însoţite de câte un bănuţ, după posibilitatea fiecăruia, sunt date mai apoi unui preot (mănăstirea are doi) sau unei măicuţe. Aceste acatiste adună multă durere, suferinţă și speranţă. Un preot cunoscut pentru harul său spunea că în acatist trebuie să scrii exact ce-ţi dorești, ce vrei de la Dumnezeu. Cu El trebuie să fii sincer, nu să-L îmbrobodești în fraze sofisticate și cuvinte alese din dicţionare. Dacă aș scrie un acatist pentru poporul român, i-aș cere lui Dumnezeu să-i dea înţelepciune, bunătate și puterea de a discerne.
