Nicoleta Dumitrescu
Duminica trecută, în România a fost marcată ”Ziua satului”. Dacă, așa cum prevede actul normativ prin care a fost instituită această sărbătoare la nivel național, primăriile au organizat manifestări ”cu caracter cultural, social și științific, în scopul de a aprecia și a promova satul românesc”, e greu de presupus. Și asta din cauza faptului că, așa cum bine se știe, niciun rapsod, dintre cei trecuți pe lista artiștilor cunoscuți, indiferent de stilul muzicii pe care o interpretează, nu se deplasează ca să urce pe scenă, în fața publicului, fără ca la mijloc să nu fie vorba și de niscaiva euro, evident nu puțini.
Numai că satul românesc poate că nici nu ducea chiar dorul celebrării sale prin intermediul unor manifestări cu totul speciale, ci de cu totul altceva. Asta în ciuda faptului că, așa cum s-a și văzut la sfârșitul săptămânii trecute, politicienii n-au ratat ocazia de a aminti că, dacă nu ar fi fost unii dintre ei, satul românesc nu ar fi avut o zi a sa, cu totul specială, în calendarul manifestărilor de pe an. Astfel, chiar premierul României a amintit – prin intermediul celui mai la îndemână mijloc de comunicare aflat acum la modă, respectiv pagina oficială de facebook a Guvernului – că, urmare a unei inițiative legislative a… PNL, în fiecare an, începând din 2020, se marchează ”Ziua satului românesc”, satul fiind ”nu doar un simbol al respectului”, ci și un…”angajament implicit că vom continua prin activitățile noastre guvernamentale să îmbunătățim viața oamenilor care trăiesc în comunitățile sătești” (!?!).
Este adevărat, sunt și comunități rurale în care se trăiește exact ca la oraș, printre acestea regăsindu-se celebrele ”comune europene” ori localitățile care au pe teritoriul lor administrativ investitori, în acest ultim caz beneficiile fiind văzute, din punct de vedere financiar, și la bugetul local. Pe de altă parte, la fel de adevărat este și faptul că- iar acest lucru pot să îl probeze, o dată la patru ani , primarii din partidele care se află în opoziție- în dezvoltarea comunităților rurale a contat, și încă mai contează, sprijinul guvernamental, ceva mai consistent fiind alocat acelor așezări în care aleșii locali sunt membri din aceleași partide care sunt și la putere. Și asta pentru că ”obiceiurile bune” sunt, de regulă, moștenite, în sensul că, întotdeauna, cei care împart își fac și parte, și acest lucru făcând parte tot dintr-un… angajament implicit!
Ce nu se vede însă este faptul că, în continuare, satul românesc plânge. Și asta deoarece, în continuare, în ciuda promisiunilor gen ”veți trăi mai bine”, ”vom asfalta”, ”veți avea alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu gaze” etc., – promisiuni care se aud în fiecare campanie electorală – în continuare, ulițele satelor încă mai au noroi, iar copiii stau în aceleași bănci în care și părinții lor au învățat când erau de vârsta lor. Iar asta se întâmplă tot din cauza angajamentului implicit al politicienilor, care favorizează doar pe unii de-ai lor, din partid, în detrimentul altora, care nu sunt. De aici și traseismul politic, care înflorește înainte de prezența electoratului la vot, când primarii, convinși că-și pot lua revanșa promisiunilor neonorate, trec de la o formațiune politică la alta.
