STATUTUL NESUPUNERII
Leon CHIRILA
Am copilarit, pe malurile Dunarii, cu greci si turci, am am avut colegi de scoala evrei, iar in facultate, ungurii si nemtii imi erau tovarasi de studiu, fireste, dar si de petreceri, de agape, de tot felul de nazdravanii specifice varstei. Niciodata, nici unul dintre astfel de parteneri din viata cea de toate zilele nu mi-au vorbit despre vreun statut anume, nu s-au plans ca sunt de alta nationalitate si ar fi stresati din cauza asta, si nici nu i-am considerat altfel decat erau: pur si simplu colegi, oameni ca si mine. Cu alte cuvinte, aveam impresia ca era bine pentru toata lumea si ca relatiile dintre noi nu erau afectate de nici o urma de nationalism ori de exacerbare a trasaturilor vreunei natii. Iar daca atunci erau suficiente greutati si obstacole in calea acelei vieti de zi cu zi, astazi mi se pare cu totul nefiresc ca cetateni romani de o anumita etnie – atentie, doar o anumita etnie din vreo 20 cate ar convietui pe teritoriul tarii – sa-si clameze, fara incetare, drepturile, doar pentru simplul motiv ca se considera si sunt o minoritate nationala. Ei bine, din acest motiv, liderii politici ai acestei minoritati – din nou atentie, numai ei – se dau de ceasul mortii ca sa aiba un statut al minoritatilor. Toata tevatura este deranjanta deoarece stiu – si stie toata lumea – ca in tara aceasta exista o lege pentru toti – CONSTITUTIA, ca aceasta nu face nici o discriminare intre minoritati si majoritati, ba, mai mult, obliga la respectarea egalitatii in drepturi si a legalitatii, indiferent de etnie. Si cum romanii nu au un statut anume, de ce adica, cetatenii romani de alta etnie sa aiba un statut? Ce se doreste, de fapt, prin acest statut de a facut sa dea in clocot, de atatea ori, oala politicienilor?
Din cate stim, nimeni nu le interzice cetatenilor romani de alte nationalitati sa cante, sa danseze, sa invete, sa-si practice obiceiurile, asa cum doresc si le place. Nici un roman si nici o institutie romaneasca nu poate sa interzica unei minoritati sau alteia, sa se exprime, in reuniunile lor etnice, asa cum doresc si cum le pofteste inima. Grav este doar faptul ca romanii, chiar persoanele oficiale sunt obligate – atunci cand se afla in institutii sau oricare alta unitate de pe teritoriul Romaniei populat, majoritar, de o anume etnie – sa cunoasca limba acelei minoritati despre care spuneam ca vrea statut.
Un statut, din cate stim, cuprinde niste reguli si dispozitii oficiale care reglementeaza scopul, structura si modul de functionare ale unei organizatii. Atunci, daca asa stau lucrurile, inseamna ca nu este necesar statut pentru maghiarime, din moment ce un asemenea document are UDMR, asa cum nu e necesar nici pentru polonezi – care au Dom Polski, nici pentru albanezi – care-s organizati in Liga Albanezilor din Romania si alte organizatii cu statut, nici pentru turci care, de asemenea, au tot felul de asociatii pe criterii etnice. Astfel de ligi, asociatii, uniuni, organizatii, consilii si cum se vor mai fi numi, pot avea cate statute se vor fi dorit dar toate, fara nici o exceptie, trebuie sa respecte Constitutia si intreaga legislatie elaborata in baza ei.
Iar daca mai punem la socoteala ca aderarea tarii la UE bate la usa, cum se spune, si ca statutul de membru al UE are niste canoane care n-ar mai permite alte statute minoritare – caci respectarea drepturilor omului este o prima si mare conditie in politica respectivului organism continental si a tarilor care-l compun – trebuie sa consideram cu totul neavenit si fara nici o logica un statut al minoritatilor. Doar daca, cumva, se doreste un statut al nesupunerii unora fata de legile si regulamentele care vor guverna tara si intregul continent, si ar asigura doar privilegii uneia sau alteia dintre etnii.
