Autori: Ionuţ-Mihăiţă Ocoleanu
Marius-Daniel Bojor
Fotografii: prof. Vasile Șoimaru
Am primit la redacţie, sub semnătura domnului Ionuț-Mihăiță OCOLEANU- cercetător al arhivelor militare despre Cotul Donului, Stalingrad și Stepa Calmucă, președinte al Asociației Memoriei „Cotul Donului 1942”, un amplu articol realizat alături de un grup de autori privind fostul Cimitir al eroilor din 1942 de la Cotul Donului, din cătunul Gromki, Raionul Volgograd , cu precizarea că în listele anexe care însoţesc articolul apar şi numele unor militari care au făcut parte din regimente din Ploieşti.Cum despre luptele din stepele de la Cotul Donului s- a vorbit, de- a alungul timpului, şi prin casele prahovenilor fiindcă au fost numeroase familiile care au dat tributul lor, am considerat că se cuvine să găzduim în paginile ziarului nostru rememorări ale aceastui moment de jertfă şi de sacrificiu al bravilor ostaşi români pentru neam şi ţara lor. Şi cum peste foarte puţine zile vom sărbători, la 1 Decembrie, ziua cea sfîntă a ţării, cu atât mai potrivită ni se pare o asemenea rememorare, mai ales pentru cei tineri.
„Regimentul 89 Infanterie
Oficiul poștal militar nr. 121
[noiembrie 1942]
Dare de seamă asupra activităţii pastorale desfășurată pe luna octombrie, la Regimentul 89 Infanterie – P. A.
Prima jumătate a lunii octombrie, pentru Regimentul 89 Infanterie, care fusese atât de greu lovit în luna septembrie, în care timp a avut destule pierderi, rezistând însă cu dârzenie la 29 atacuri, a fost o vreme de respirare, de ușurare, cu pierderi mai puține, fapt care mi-a dat posibilitatea să mă ocup și de altele în afară de numeroase slujbe de înmormântare, ce până atunci oficiam zilnic (subl. n.–n.n.). Așadar, în acest timp am depus strădanie pentru împrejmuirea cu zid de piatră a cimitirului din satul Gromky, în suprafață de circa 3.500 m.p. Această lucrare s-a făcut, aproape în întregime, numai de ostașii Regimentului 89 Infanterie, care, de asemenea, sub supravegherea mea, au executat și portalul cimitirului, cu o tăbliță pe care stă scris “Eroii germani și români, înfrățiți pe vecie prin jertfa de sânge”(subl. n.–n.n.).
În zilele săptămânii, lunea, miercurea și vinerea, am făcut acatist și paraclis, pomenind ofițerii și ostașii regimentului, câte o companie la fiecare serviciu, cerând ajutorul Domnului, Singurul care are putere decisivă asupra lumii întunericului bolșevic diavolesc. Dacă totuși Domnul nu ne-a ascultat rugăciunea, până în prezent, este și din puțina noastră credință îl El și din pricina faptelor noastre ne-creștinești și pentru a încerca răbdarea noastră, de aceea trebuie să stăruim în rugăciuni.
În acest scop, am săvârșit, începând de la 4 octombrie, în fiecare duminică, Sfânta Liturghie, la divizie, în satul Verni-Salamanowsky, la care au asistat, pe lângă ostași, d-nii ofițeri și mulți din locuitorii civili de toate vârstele și de ambele sexe, precum și prizonieri, care deși nu înțelegeau românește, dar impresionați, adesea lăcrimau în timpul slujbei. La sfârșit au luat anafură, sărutând cu evlavie sf. icoane și mâna preotului, ceea ce denotă că jarul de credință, ce odinioară a existat în sufletul poporului rus, nu s-a stins definitiv, ci a mai rămas câte o scânteie ce trebuie alimentată din focul cel mare al credinței noastre, spre a deveni iarăși ceea ce a fost cândva.
După săvârșirea fiecărei Sfinte Liturghii, am explicat pericopa Evanghelică cu aplicări la viața ostașilor, făcând și Te Deum de ajutor în război. La 10 octombrie am făcut, în sobor, o înmormântare la 2 ofițeri de la Regimentul 41 Artilerie, axfixiaţi (sic!) prin surparea adăpostului în care se găseau, din cauza unei bombe aruncate de aviația inamică în noaptea de 9/10octombrie (subl. n.–n.n.). De asemenea, în sobor, am făcut parastas pentru eroii Regimentului 7 Dorobanți, în fața trupei, ofițerilor și d-lui comandant respectiv. La 14 octombrie regimentul nostru a fost scos în refacere, dar numai pentru 4 zile, în care timp am săvârșit pentru ostași sfeștanie, Te Deum de război și parastas pentru cei ce au căzut pe câmpul de luptă, cu care ocazie am amintit ostașilor că au datoria morală de a lupta până la victoria finală, ca nu cumva dușmanul să batjocorească mormintele proaspete ale eroilor noștri, fapt ce ar atrage blestemul acestor eroi asupra noastră (subl. n.–n.n.). La 18 octombrie am săvârșit, tot în sobor, slujba punerii pietrei fundamentale unei capele-biserică în satul Gromky, în fața Cimitirului Eroilor (subl. n.–n.n.). Batalionul 12 Infanterie Ușoară, ieșind în refacere, a ținut ca în ziua de 20 octombrie să înalțe rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu, precum și parastas pentru eroii săi. La sfârșitul slujbei s-a făcut apelul morților, pe companii, și la fiecare nume, un subofițer din companie răspundea: “Mort pentru patrie”, făcând prin aceasta ca fiecare din cei de față să trăiască o clipă cu spiritul celor ce trupește nu mai erau în mijlocul lor (subl. n.–n.n.). Ultimele zile ale lunii octombrie au fost foarte grele pentru Regimentul 89 Infanterie, deoarece luând sectorul de luptă “Kletskaia”, dușmanul care stătuse liniștit aici luni de zile, hotărăște acum un formidabil atac cu trupe noi, aduse de pe alte fronturi și în ziua de 24 octombrie, după lupte înverșunate, regimentul este silit, în fața enormei presiuni vrăjmașe, să lase satul Kletskaia în mâinile dușmane. Că situația a fost foarte grea și că regimentul a fost la înălțime, putând să oprească la timp înaintarea inamică foarte numeroasă, în fața căreia n-au dat decât, strategic, puțin înapoi, ceea ce înseamnă că ultimele cuvinte rostite de mine ostașilor, înainte de a pleca pe front în acest sector, au avut ecou puternic și s-au înrădăcinat adânc în sufletele lor. Eo ipso, numărul morților devine mult mai mare în aceste zile, făcându-mi iarăși ocupație de căpetenie din slujbele de înmormântare (subl. n.–n.n.). În total, în cursul lunii octombrie, am făcut 49 înmormântări ale eroilor regimentului nostru (subl. n.–n.n.).
Confesorul Regimentului 89 Infanterie
Preot căpitan Predescu C.
A. M. R., fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 293, f. 1177
* * *
Iată un extras și un interviu referitoare atât la satul Gromki, zilele din noiembrie 1942 şi cimitirul eroilor români existent acolo: ”În momentul în care s-a declanșat atacul de la 19 noiembrie 1942, el s-a desfășurat nu după regulile obișnuite în materia asta, și anume regula era că întâi se face pregătire de artilerie și după aceea pornesc la acțiune tancurile însoțite de infanterie. La 19 noiembrie s-a întâmplat, însă, că în momentul în care s-a tras prima salvă de tun, când a început pregătirea de artilerie, artileria grea de 150 mm, au pornit și tancurile, încât după o oră și ceva m-am trezit cu un tanc rusesc pe bordeiul meu. Eu îmi făcusem calculele de două ore, dar nu a fost așa, și am scăpat ca prin minune, că era un șanț acolo și am fugit în haine de vară. Tancurile au trecut peste cele două linii anticar, care erau cu pietre în ele. Când au atacat la capul de pod spre sud, unde era Regimentul 22 infanterie, comandantul acestui regiment, colonelul Captaru, care era un om de o violență și de o cruzime deosebită, s-a predat cu tot regimentul și două batalioane, fără să tragă vreun foc. Și au fost luați prizonieri, bineînțeles. S-a creat o breșă pe care au început să năvălească trupele rusești. Au ajuns la un sătuc, de 19 case, unde aveam noi gazde, și trăgeau și cu artileria, și cu tancurile și din avioane. Zburau avioanele, că vedeam coșuri întregi cu bombe care le aruncau ca pe mere asupra liniilor noastre. A fost un măcel nemaipomenit. Văd și acuma o groapă imensă în care mai târziu au fost aruncați soldații noștri morți cu sutele. Gromki se numea acea localitate. Groapa s-a făcut în spatele bisericii satului care era mare ca o catedrală, bineînțeles era cu geamurile sparte, ușile rupte, pereții murdari, era batjocorită. Bietul preot al regimentului, părintele Popescu de la Ștefănești de Argeș, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece săracul până nu le-a făcut morților toate rugăciunile. Noi i-am zis: ”Hai, părinte, că te iau rușii prizonier!” N-a vrut să plece și l-au luat prizonier, stand ani și ani la ruși. Dar n-a vrut să plece până nu și-a făcut datoria (subl. n.–n.n.). S-a produs o debandadă nemaipomenită. Rușii au pătruns mai ușor decât și-au închipuit, s-au organizat linii de apărare dar au înaintat și s-au oprit mai la sud, în dreptul unei localități, care se numea Cernicevskaia, unde era un aerodrom german. Acest aerodrom german era păzit de un batalion românesc, în frunte cu un căpitan pe nume Duțoiu, care nu s-au mișcat de acolo, și au murit până la unul și așa au putut nemții să-și ia toate avioanele și să le evacueze fără nicio pierdere. Acest căpitan acolo a și murit. Gestul său de mare vitejie a fost recunoscut de Hitler care l-a decorat postmortem cu ordinul Crucea de Fier cu briliante.”
Vasile Şoimaru consemnează în cartea sa un interviu cu Iosif Niculescu, care confirmă şi întărește povestirea sa de mai sus, referitoare la aceleași zile și evenimente menționate: V.Ș. – Gromki era un cătun care acum nu mai există, a fost șters de pe fața pământului, nici pe hartă nu mai există punctul dat. Cu altă ocazie am să merg acolo și am să verific cu ajutorul unui localnic. Nici biserică nu există pe aproape, au distrus-o bolșevicii. I.N. – Acolo, unde era biserica, în dreapta erau mormintele ostașilor noștri. Și era un mormânt mai mare decât blocul ăsta în care locuiesc, un mormânt de 30 de metri lungime și 20 metri în lățime. Acolo au fost îngropați morții de la Divizia 11, 13 și 14. Și preotul Popescu, era din Ștefănești, Argeș, stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile. Şi i-am spus: ”Hai, părinte, că se văd rușii!” Și el zice: ”Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile”. Era un om conștiincios și l-au luat rușii prizonier. A murit acum doi-trei ani (subl. n.–n.n.).
De altfel, domnul profesor Şoimaru a vizitat în 7 ocazii locurile bătăliei de la Cotul Donului, iar ulterior interviului de mai sus, ajutat de un cioban local, a descoperit locul și urmele fostului cătun Gromki și a revenit şi acolo de 4 ori.
(Va urma)
