Florin Tanasescu
Nădăjduiesc că ţara asta are un viitor cât timp o româncă moare, surprinsă de avalanșă, în Munţii Călimani, încercând să arboreze steagul României de un 1 Decembrie 2017.
Crez, mai degrabă, tuturor celor nevăzute la televizor, decât celor văzute. Crez într-unul Iisus Hristos, care a strigat de pe cruce, cu lacrimi de sânge, “Tată, de ce m-ai părăsit?”, mai repede decât în ipocrizia unora de a-l plânge pe ultimul Rege al României.
Cred că suporterii Naţionalei de fotbal a Angliei cântă,
într-adevăr, “God save the Queen” mult mai din inimă decât a fost scris comunicatul Casei Regale după moartea Majestăţii Sale.
Nu cred în iubirea de ţară contra cost – 25 de milioane de euro pe an -, dar “crez într-unul Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, cel de-o fiinţă cu tatăl, prin carele toate s-au făcut”. Inclusiv Castelul Peleș sau Săvârșinul…
Cred în sensibilitatea rock-erilor motocicliști – însoţitorii tăcuţi ai lui Johnny Hallyday până la malul Atlanticului -, care ascultă “Jesus Christ, Superstar” și-i știu versurile ca pe “Tatăl Nostru”, decât în lacrimile de conjunctură ale celor care se vor înghesui să vadă un cortegiu regal mortuar trecând pe sub un alt Arc de Triumf, de la București, în drum spre Curtea de Argeș.
Cred în Avram Iancu – bibliotecarul din Petroșani – care a traversat înot Dunărea – 2.860 de kilometri -, fără costum de protecţie (sau gărzi de corp), “pentru a duce faima României și a-i face pe tinerii de azi să citească”. De exemplu, despre Regele Mihai, care a scutit România de opt luni de război, că de trăia prinţul Duda la vremea aia ar fi făcut-o el, nu ?
Da, cred că ţara asta are viitor câtă vreme are legende vii precum Ivan Patzaichin, care, la Olimpiada de la Munchen, din 1972, a vâslit cu pagaia ruptă până la limita puterilor omenești, nu regești, pentru a se califica în finala pe care, de altfel, a și câștigat-o.
“Crez într-Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică”, nu cred în soborul de preoţi care va oficia slujba religioasă și, eventual, va lua mutre de sfinţi îndureraţi decât dacă vor rosti “Cred, Doamne, în Regele Mihai, ajută necredinţei mele”.
Crez în “Lumina din Lumină, în Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat” și mai cred că partea nevăzută a lunii nu ascunde nimic, spre deosebire de monarhiștii de conjunctură, care și-au schimbat caracterul – pardon, profilul pe Facebook – montând, pe un fundal negru, o lumânare aprinsă.
“Am stat cu capul sus. Așa să stai și tu. Nimeni în această ţară nu a slujit poporul de jos. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet, la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nimic nici azi. Nicio lacrimă” (Scrisoarea Mareșalului Antonescu către soţia sa, Maria, Jilava, 31 Mai, 1946).
Crez în lacrima lui Hristos, nu cred în bocete de conjunctură.
Rămas bun, Majestate și iartă atât sufletele noastre mutilate vreme de 50 de ani, cât și lacrimile de azi, televizate!
