Nicoleta Dumitrescu

În speranţa că, poate, devin mai interesanţi, politicienii sunt, mai ales în ani electorali, mari meşteri la inventat termeni, sloganuri, nu de puţine ori fiind şi iniţiatori ai unor proiecte, cât să zică poporul că ei au fost primii care s-au gândit la aşa ceva. Aşa s-a ajuns, în România, ca diverşi aleşi ai neamului să se transforme în scribi, existând nenumărate exemple când în coada unei iniţiative a fost agăţat – precum covrigul în coada unui câine – şi numele autorului.
Aşa a apărut în vocabularul politic “Legea Dragnea” – cea care viza reducerea a 102 taxe – contestată la CCR de către şeful de la Cotroceni, tot de numele acestuia mai fiind legată, de pe vremea când era ministru, şi o altă lege care n-a mai apucat să fie aplicată – cea a descentralizării. Şi, cu siguranţă, nu sunt singurele exemple, fiecare guvernare sau înlocuire a unui ministru aducând, automat, şi tot soiul de modificări, în funcţie de cum a bătut vântul. Mai nou, însă, în vocabularul politic a fost introdusă şi sintagma “proiect de ţară” . La prima vedere, ar părea ceva laborios, cu bătaie lungă, adică o strategie gândită pe câţiva ani, însă, dacă se va despica firul în patru se va constata că, de fapt, este vorba despre o reinventare a ceea ce există! Că este aşa o dovedeşte chiar campania electorală pentru alegerile parlamentare de luna viitoare, care este în plină desfăşurare. Pentru că, dacă se răsfoiesc marile proiecte de guvernare ale partidelor, nu este nimic nou sub soare! Şi asta deoarece, chit că şi-au înfiinţat alte formaţiuni politice, vorbele (a se citi ideile) vechi tot la politicienii vechi au rămas, cele mai multe dintre ele regăsindu-se mai ales în valul de promisiuni electorale.
Aşa se face că nu este partid care să nu fi identificat un proiect de ţară şi să nu susţină că va merge cu el până în pânzele albe, un fel de copy- paste fiind valabil şi în cazul strategiilor trâmbiţate pentru Educaţie, Sănătate, Economie, iar lista poate continua.
Ceea ce lipseşte din vocabularul politic sunt însă alţi termeni. Este vorba despre asumarea responsabilităţii, despre corectitudine, despre tăria de a recunoaşte că au fost înregistrate şi greşeli care trebuie asumate, şi pentru care trebuie găsite soluţii spre a fi îndreptate. Numai că, în această campanie electorală, niciun politician-candidat nu a avut curajul să iasă în faţă şi să recunoască faptul că a greşit. Ba, chiar s-a pierdut şirul situaţiilor în care lucruri deja ştiute au fost scoase în faţă astfel încât să se dea impresia că s-a făcut chiar descoperirea-descoperirilor! De ce se întâmplă astfel de lucruri? Pentru că nu doar vocabularul politic este foarte sărac, ci chiar şi resursele umane ale unor partide se dovedesc a fi extrem de reduse, în contextul în care sunt rare situaţiile în care pe anumite posturi cheie sunt puşi oameni care să aibă nu doar experienţa în acel domeniu, ci şi capacitatea să mişte, în bine, lucrurile. Poate şi acesta este unul dintre motivele din cauza căruia România a bătut pasul pe loc, fiind lăsată impresia că, o dată la patru ani, după alegeri, roata este, din nou, reinventată!