Florin Tănăsescu
Inteligenţa asta artificială a făcut ca prin ţară s-apară gipiesuri – persoane fizice. Adică, au carte de identitate, asigurări la „Sănătate” şi altele asemenea oamenilor.
Chiar sunt încadrate în câmpul muncii.
Dăm un exemplu de gipies aflat pe post de ghid. Plus un fragment din ceva explicaţii date unor turişti non-gipieşi. Adică, oameni.
„Stimaţi vizitatori ai unei încă ţări! Suntem la nordul unui fluviu căruia i se zice Dunăre.
Această câmpie pe care o traversăm noi acum – precum Moise, pustiul – era cândva un grânar. Era, pentru că vedeţi şi dumneavoastră, aproape totu-i pârjolit, deci înseamnă că naţia asta stă în defensivă, că au năvălit iar turcii.
Sau austriecii, de parcă ar conta!
Admiraţi vă rog şi aceste pante aprupte, survolate de parapantişti profesionişti. Ele au fost cândva împădurite, dar cum prea mult verde dăuna vederii la mare au fost rase.
Traversăm acum o zonă în care puteţi admira vestigii. Cei care aţi fost pe la Roma, vedeţi ce mare asemănare e-ntre ele. Diferenţa e că italienii le-au pus la conservare, în timp ce p-aici îşi poartă singure de grijă.
Arhitecţii numesc chestia asta „degradare”. Oamenii mai în etate – câţi mai sunt – folosesc expresia „Lăsate de izbelişte”.
Trecem acum printr-o pădure de salcâmi. Rostul lor e să mai ţină – cât or mai putea şi ei – un pământ care a-nceput de mult s-o ia la vale.
Când era stabil, p-aici erau vii, se coceau struguri… Dar au dat iama vulpile şi vulpoii prin ele, prin ei.
În zare vedem un indicator care atestă o aşezare. Da, vedeţi bine: are formă de caiet. Asta înseamnă că toți cei 14 locuitori de-aici îşi cumpără de-ale gurii pe datorie. Şi nu-i nimic rău în asta. Decât să te împrumuţi la FMI, mai bine aştepţi pensia.
Acum, trecem pe lângă o biserică. Clopot nu mai are – a fost vândut la fier vechi – iar toaca a putrezit.
Cei 14 locuitori despre care vă ziceam nu sunt deranjaţi de aceste aspecte. Dimpotrivă! Ei spun că abia e linişte deplină, că nu mai face clopotul „Zbang!”, când moare câte cineva, să-i pună pe gânduri naşpa.
Aici fac o paranteză: vom mai trece prin aşezări d-astea. Ce v-am spus aici e valabil şi p-acolo.
Să vorbim puţin şi despre cultură.
De exemplu, dacă eu zic versul: „De treci codrii de aramă, de departe vezi albind…” nu mai e de actualitate întru totul. Mai pe înţelesul dumneavoastră: codrii nu mai sunt. Dar puteţí vedea albind o ţară cândva tânără.
Cam atât de vizitat pentru ziua de azi, că nu vreau să vă-ncarc memoria prea mult.
Zilele următoare vom vedea aproximativ aceleaşi locuri. Că repetiţia e mama învăţăturii.
Ceea ce n-a fost cazul unor fii ai nobilei ginte latine. Şi nici nu se prefigurează a fi.
Vă pupă, cu drag, Gipies – Călin, file de poveste.
Ne întâlnim şi mâine. Tot pe Bărăgan.
