Giorgiana Radu-Avramescu

Dragul meu, bună seara! Îţi scriu fără să știu dacă scrisorile mele te chinuiesc, îţi sunt de folos, ori nimic din ce-ţi transmit nu te ajunge. Cu toate aceste incertitudini, am să continui însă. Îţi scriu ţie, celui ce mi-ai fost tot până mai ieri. Am învăţat să trăiesc cu amintirea ta. Sigur că uneori mă surprind așteptându-te. De undeva. De nicăieri. De la o plimbare pe dealuri. Din livada cu meri. Din camera de alături. Dar nu te ivești. Și nu știi cât e de greu să constaţi – a câta oară? – semnificaţia cuvântului niciodată. „Niciodată, iubito, n-am să merg fără tine”, scriai tu cândva. „Niciodată, dragul meu, nu te voi mai revedea” îţi spun eu astă seară, cu luciditatea resemnării, acceptării sentinţei de necombătut. Da, oricât de mult mi-aș dori să cred că noi, fiinţele pământene, prea iute perisabile, ne vom reîntâlni cândva, undeva, știu că tot ce-am fost aici, niciunde nu vom mai fi. Nu așa. Poate, într-un alt fel, care nu va mai însemna nimic din ce știm aici. Sigur, iubirea noastră va căpăta alt sens, altă dimensiune, dar ce folos dacă timpul va fi unul necunoscut mie astăzi. Așa încât renunţ la ce fi-vom într-un alt timp, și te păstrez așa cum te-am avut până de curând.
Ești, privind de aici, fericit. Sigur, ai suportat și tu despărţiri, desprinderi de suflete pereche, dar le-ai depășit, pentru că le știai vii. Exista undeva, în subsolul conștiinţei tale, speranţa că într-o zi, poate, se va întâmpla regăsirea. La mine nu e valabil acest substitut. Nu, eu știu că te-am pierdut definitiv. Și mă împac și mă cert în fiecare zi cu această realitate. Cred că mă ajuţi cumva. De altfel, mereu ai încercat să mă pregătești pentru asta. Cât de greu trebuie să-ţi fi fost. Aveai însă un realism care te-a ajutat, ne-a ajutat să traversăm munţii neputinţei omenești.
De la Sângeru îţi scriu. Din locul despre care mulţi mă întreabă cum reușesc să-l administrez. Din locul acesta care pe mulţi îi impresionează, prin dăruirea și sacrificiul tău. „Până când credeţi că veţi reuși?”, m-a întrebat cineva deunăzi. Până la final. Finalul meu, sper! – i-am răspuns, adăugând că evit să-mi pun astfel de întrebări.
Știi, dragul meu, ai avut dreptate! „La un moment dat, locul acesta va avea vizitatorii pe care-i merită”, mi-ai spus cândva. Încep să simt lucrul acesta. Vin oameni, oameni care știu aprecia strădania și iubirea ta pentru artă, pentru cultură, pentru tradiţie. Ţi-am mai vorbit despre conexiunile care se întâmplă aici. Oamenii simt, chiar înainte ca eu să le vorbesc, dragostea pe care ai sădit-o aici. Apoi, spunându-le câte ceva, mă deconspir și eu. Nu de puţine ori se întâmplă un schimb de sentimente frumoase la Muzeul Pietrei. De pildă, zilele trecute, un cuplu de profesori mi-a spus că mă ia acasă, având un motiv întemeiat, cu nume de sfânt. Le-am zis că nu sunt de plecat de aici, ceea ce știau desigur, dar era doar modul lor de a-și arăta simpatia pentru mine. Știi, te povestim cu durere, cu dor, dar facem ceea ce și tu făceai. Nu dădeai voie tristeţii copleșitoare să se aștearnă.
Un alt lucru pe care ţi-l doreai, se întâmplă. Tinerii își aleg ca reper însemnat în cea mai importantă zi din viaţa lor, Muzeul Pietrei. Astăzi, Petruţa (fiica domnului Stelică de la primărie – Birbirel, cum îl alintai tu) și Andrei (fiul doamnei educatoare Gina Mareș) au ales să rostească cel mai frumos legământ din viaţa lor, aici, la noi. Sunt doi tineri frumoși, pe care-i cunoști de mici, iar de părinţii lor te leagă multe. Domnul Stelică, mai ales, mi te povestește mereu.
Muzeul nu și-a încetat nicio clipă activitatea. Degeaba am nădăjduit eu zilele trecute, ajungând la București, să mai întârzi o zi – două, pentru odihnă. Nu s-a putut. Locul acesta mă cheamă, iar eu răspund prezent orice ar fi. Cineva mi-a spus: „te-ai legat cu lanţuri de locul ăsta”. Nu, cu sufletul, am răspuns. Cu inima, cu ochii, cu braţele. Cu tot ce știu și cu tot ce nu cunosc despre mine, dar pe el în detaliu îl pot desena.
Reiau, dragul meu, ce-ţi spuneam la început. Nu știu dacă rândurile mele ajung acolo, dar nu pot să nu-ţi scriu din când în când. Nu pot lăsa tăcerea să se aștearnă cu totul între noi. Trebuie să-ţi transmit cumva ceea ce pe-aici se întâmplă. Politic, mă abţin, deși într-o discuţie, o persoană din lumea lor, a politicienilor, îmi spunea astăzi că „toţi sunt o apă și-un pământ”, culoarea politică nediferenţiindu-i în niciun fel când vine vorba de caracter, de demagogie. Altcineva spunea că toată desfășurarea mediatică legată de moartea Reginei Elisabeta a II-a e prea mult. Oamenii sunt de neînţeles. Cum să stai zeci de ore la rând pentru a ajunge la catafalcul Reginei? Pentru ce acest efort supraomenesc?, se întreba. Războiul din Ucraina scoate la iveală tot ce are fiinţa umană mai abitir ca jivina. Apa caldă a devenit un lux în marile orașe ale României. În curând așa va fi și cu becul din odaie. Și cu multe altele. Cine se face vinovat? Noi, ca de obicei. Noi ce ne lăsăm prea ușor manipulaţi. Noi, nevoiţi să alegem între rău și nimic. Noi, pe îndurările cărora se poartă războaie politice, se răsfrâng neputinţa, neștiinţa și nevoinţa celor responsabili de bunăstarea cetăţenilor acestei ţări. Noi …
Ce bine trebuie să fie în cer. Ce senin! Ce lumină! Ce căldură! Vecin să fii cu Luna. Frate cu stelele. Prieten cu Soarele. Să respiri același aer cu Dumnezeu. Să pășești pe urmele îngerilor. Pe pământ e greu, și mai greu are să fie. Când doi sunt, totu-i purtat c-un fel de mărinimie, când însă unul lipsește, nimic nu mai e. Ce știai că-i frumos se transformă-n stihie. Iartă-mi, te rog, nepotrivita încheiere, dar vremurile mă obligă, nu pot să m-abat de la ele. Pe pământ e greu, măcar în cer bine să fie.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu