Florin Tănăsescu
– Auzi, tu nu poţi să scrii altceva decât despre morţi ?, îmi reproșează de la o vreme Dna A.
– Data viitoare scriu despre parastase !, răspund cu aroganţă eu, care mă consider un fel de sfertozeu într-ale scrisului.
– Ești dus cu capul, zău așa !, vine răspunsul Doamnei Aura.
– “Partir, c’est mourir un peu”, răspund în franţuzeasca dobândită de prin citate celebre, făcând pe șmecherul, din nou.
Ideea, firește, a fost, era, că da, “noi cei din linia întâi”, cărora ne apar numele în ziare și poza retușată, suntem cei mai deștepţi din lumea toată. Și niciodată nu greșim, și, firește, niciodată nu murim. Și nu a fost, nu este și nu va fi deloc așa.
– Vezi că ai o virgulă între subiect și predicat ! Uite, ai scris “Aura Necula, a ieșit la pensie”.
– Eu, virgulă între subiect și predicat ? Niciodată, Dna A ! (Fiindcă da, așa i-au spus mulţi, din simpatie, firește, Doamnei Aura: Dna A. Sau DNA !).
– Ai scris și “Mai superioară” și „Iar din nou”. Ai, într-o frază, pleonasme două.
– Sunt jurnalist pur-sânge, nu “făcut pe ouă” ? Poate din grabă să-mi fi scăpat vreo “gherlă”, acolo. Cum să fac eu o gafă de-o așa natură ? Eu l-am citit pe Kant, pe Hegel, pe Baudelaire. Am stil, am fler…
– Noroc cu corectura !, am zis apoi, recunoscându-mi gafa și gafele, eroarea și erorile gramaticale (și nu numai), în sinea mea.
Există, înt-adevăr, un timp al trăirii și-un timp al mărturisirii.
Timpul trăirii în care – când eram fecior la tata – adăugasem tinereţii mele încă un atribut: scriitor la ziar. Că trimiteam textele scrise (cu creionul, îmi spune Doamna Aura), cu pixul (o ţin eu lunga) și mi le dactilografia, ce conta ? Și cine mai știa ? Eu eram vedeta în devenire, să nu zic star de cinema.
Dar… Dar a trecut mai mult de-un sfert de veac din vremea aia !
Așa că, da, este momentul mărturisirii în care noi, cei din Redacţia Ziarului Prahova îi vom simţi lipsa și, nu în ultimul rând, îi vom duce dorul Dnei A.
Doamna Aura Necula a ieșit la pensie. Probabil că da, probabil că nu, unii dintre noi vom continua să scriem, unii despre mori de vânt, alţii despre “Eroi și morminte” ori alte lucruri mai mult sau mai puţin sfinte. Cum ar fi idolii de carton ai ţării și ai lumii. Mai puţin, o !, mult prea puţin decât despre cei care merită cu-adevărat.
Ieri a fost ultima zi de serviciu a doamnei Aura Necula la Ziarul „Prahova”. Și prima dată când, cred, nu doar pe mine, m-a prins frigul. “Gerul lui Marcoci”, cum zice Doamna A, când termometrele își coboară sub zero, mercurul, precum crinii în miezul zilei, parfumul vremurilor de altădată.
Nu, nu ! De data asta nu mai scriu despre parastase și alte chestii sinistre. De-apare vreo greșeală, vina o poartă, firește, “Corectura”. Adică, Doamna A.
“Și mâine e o zi”, parcă a zis numita Scarlett O’Hara.
Dar începând de luni ? Păi, luni e prima dată când aștept să vină DNA. Nu, nu procurorii DNA, ci Dna A. Doamna Aura. Doamna Aura Necula.
Nu doar zăpezile, ci și parfumul crinilor de altădată sunt deja duse.
Un gând cât o grădină plină cu trandafiri și mii de mulţumiri !
