Florin Tănăsescu
Acum când drumul, viața-mi sunt mai spre sfârșit, deci sună ceasul despărțirii, vreau să-ți zic doar vreo trei vorbe, ţară tembelă și nerecunoscătoare: eu chiar
te-am iubit.
Aud cum că la Polul Nord e cald, e mult mai cald decât aici, acasă, de înțelegi ce spun. Și-mi povestesc cei care pe-acolo avură drum că eschimoșii ăia, așa de blegi precum îi vezi, își freacă nasul, în semn de bucurie că se văd. Cică nu au nici tribunale, deci nici procese, că nu se iau la harță pe-o juma’ de metru de banchiză și nu mor ei de grija altuia, de e legal sau ba să dea în antrepriză un iglu. Toate le cred, dar ca fazanul, o viață întragă te-am iubit pe tine, prost ce sunt, chiar dacă-ai dat cu mine de pământ.
La tine mă gândesc și-acum – nu la oile care te iau drept țarc vopsit în trei culori- și nici la boii care-ți pun căruța înainte.
Cu-atât mai puțin la băloșii de la tv, care-apar și “jură jurăminte”, cum zice alde Grapini.
Ba, chiar am plâns rău pentru tine și mintea de copii în care-au dat bătrânii tăi– niște stafii – , văzându-i cum se calcă și fac infarct ca proștii, înghesuiți pe la promoții de crătiți, străchini sau ceva zdrențe- țoale, când ei, sărmanii, n-au după ce bea apă.
Te-am purtat în gând precum soldatul plecat în Vietnam, având la gât, drept talisman, o plăcuță pentru identificare. E drept, eram un fitecine – plecat prin Grecia, la adunat măsline. Și la căpșuni tot adunând m-am cocoșat, ba dacă vrei să știi, și droguri prin Malaezia am transportat. Da’ tot sevrajul- zis și dor de țară – m-a împiedicat să nu rămân pe-acolo, departe, departe de tine.
E drept, îmi este silă de popii tăi ce au venit acum și-mi cântă ”Vai, câtă jale e când se desparte sufletul de trup”. Mi-e milă însă și de-ai mei, care, strânși buluc, îl roagă pe sfinția sa să facă un discount de-nmormântare, că-i viața scumpă. Dar ce, te pui cu Dracu’ ? El se ține tare !
Îmi e sictir și mai că-mi vine a striga: “Ucigă-l Toaca , ia patrafiru-popii de pe mine, că mă apasă mai rău decât țărâna ce-n curând pe mine va cădea”. Da’ n-o să urlu. Știi de ce, iubită țară ? Că am respectul cuvenit dat mamei, ce, că-i iarnă sau e vară, se tărâște prin zloată, cu coliva, să-i facă tatei cele de trebuință, după ce-a murit cu zile în țara pe care, culmea, eu o iubesc ca prostul.
Nu, nu te-am urât nici mai de curând, când, tot pe mama, paralizată, în cărucior, o păcăleam că mergem în excursie. Adică, în fiecare lună, ne prezentam la o comisie să vadă șefa – una dichisită și cochetă- , de nu cumva și-a revenit în fire. Adică să fi făcut chiar doctorul minune pământească, s-o facă să meargă, din nou, la crucea tatii.
Și la plecare, dementa i-a zis mamei, la mişto: “Luna viitoare, mamaie, să vii matale singurică, pe picioare. Poate-ți găsim și-un mire, să faci o altă nuntă, și mai mare!”. Iar mama are vreo 90 de ani.
Da, și eu sunt la capăt de drum, de viață, de speranță. Mă sting, tuberculoză am. N-aș fi avut dacă trăiam acolo, la Polul Nord, pe o banchiză.
Dar te-am iubit pe tine, fă, țară proastă.
Și-ntr-adevăr, din dragoste ne-mpărtășită chiar se moare.
