Luiza Rădulescu Pintilie
Ne apropiem deja de momentul în care o nouă generaţie de absolvenţi de liceu, şcoli profesionale – sau cum s-or mai fi numind după repetatele şi bulversantele reforme aşezate în banca învăţământului!-, studii de licenţă şi de masterat ar trebui să se integreze pe piaţa muncii.
Trist dar adevărat, ca şi în anii din urmă, ceea ce este foarte sigur pentru prea mulţi dintre ei este că au la dispoziţie două luni ca să obţină nu cea dintâi carte de muncă, ci… carnetul de şomer, chiar dacă au în buzunar diploma unei universităţi. Ba, nu de puţine ori, aceeaşi soartă o împărtăşesc inclusiv deţinători ai mai multor diplome, câteodată şi de masterat sau de doctorat. Mai mult decât trist şi mai mult decât adevărat, pentru cei care au aşteptat să audă, la ceremonia de absolvire, ultimele acorduri ale imnului academic „Gaudeamus igitur” având deja în buzunar paşaportul şi în minte mirajul realizării oriunde în altă parte decât în România, traseul e şi mai simplu. Nici nu mai trec pe la agenţia de şomaj, ci direct la agenţia de turism pentru biletul de îmbarcare în autocarul care îi duce în Spania, în Italia,în Suedia etc ! Potrivit rezultatelor unui recent sondaj, cei mai mulţi dintre angajatori se plâng că nu găsesc forţa de muncă de care au nevoie, iar când o găsesc e neadaptată, slab pregătită şi plină de pretenţii. Cel puţin 1000 de euro din prima lună, altfel mai bine stă acasă sau pleacă la cules de căpşuni !
Competenţele practice sunt ca şi inexistente, detalia reprezentantul unei firme care vrea să angajeze ingineri, având inclusiv răbdarea de a-i învăţa „la locul de muncă” tot ceea ce nu au învăţat în facultate.Să măsoare cu şublerul, de exemplu, cum recunoştea că a făcut cu absolvenţi din generaţii mai vechi ale facultăţilor de mecanică, dispus să le dea o şansă ştiind bine că multe instituţii de învăţământ sunt doar simple „ fabrici de diplome”, specializate în „tăiat frunze la câini”.
Departe de a ne propune o analiză de detaliu şi cu atât mai puţin să împărţim vinovăţii, nu putem să nu adăugăm acestei sumare „radiografii” şi alte câteva concluzii referitoare la mai noi sau nu foarte îndepărtate realităţi legate de momentul absolvirii în învăţământul românesc. De exemplu, faptul că între barmanii, coafezele , vânzătorii sau agenţii de vânzări ai diverselor firme sunt destui absolvenţi de studii superioare, care între a pleca şi a rămâne în ţară au ales a doua variantă şi s-au reorientat către activităţi mai bine plătite decât cele pentru care s-au pregătit în facultate şi la master. Statul a cheltuit cu ei, ei înşişi au investit bani, timp şi speranţe, iar la urmă pierdem toţi, inclusiv noi cei care aşteptăm ca generaţiile tinere să aducă, prin nivelul pregătirii, prin creativitatea, prin entuziasmul lor, o schimbare în bine în societatea românească. Şi vorbim uneori despre domenii de viaţă, de moarte şi de… libertate ! Să ne explicăm pe scurt: din peste 3000 de absolvenţi de Drept, doar vreo 72 au trecut de prima probă a examenului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii. Ce ar mai fi de adăugat ?! Poate doar un alt exemplu la fel de concludent: inclusiv anul trecut, o recunoscută facultate de medicină din România a fost acuzată că a pregătit atât de bine studenţii veniţi din Franţa încât aceştia au fost daţi afară în ţara lor pentru incompetenţa de a nu putea nici măcar să citească un EKG. Ce să mai spunem noi, bolnavii de acasă, rămaşi cu tot mai puţini medici şi cel puţin cu îndoiala că mulţi dintre ei – fiindcă nici prin cap nu ne trece să generalizăm – sunt departe de ceea ce ar trebui să fie un medic. Sigur, din toate motivele ştiute, inclusiv acela că nu sunt plătiţi corespunzător şi că lucrează în condiţii de dotare inacceptabile, fără a trece cu vederea şi uşurinţa cu care există şi dintre aceia care calcă în picioare jurământul profesional şi suferinţa bolnavului din faţa lor. Aşa că adesea nu ne rămâne decât să ne rugăm o dată şi încă o dată pentru sănătate.
În sfârşit, ca să nu ne lungim, mai adăugăm două tuşe la acest alarmant portret. Prima ţine de recentul concurs de definitivare pe post a profesorilor, care şi în Prahova a continuat tradiţia notelor de 1, 2, 3 şi 4. Altfel spus, profesori mai slab pregătiţi decât cei pe care ar trebui să-i înveţe, şi să nu vă închipuiţi că e vorba doar despre Matematică, Fizică sau Limba română, ci şi despre Religie, Sport sau Psihopedagogie specială. Cea de-a doua tuşă vine ceva mai de… sus, dintr-un minister. Detaşat temporar pe un post de conducere în Ministerul Agriculturii, un specialist şi-a împărtăşit, revoltat, concluziile, mărturisind în acelaşi timp că a înţeles la faţa locului de ce merge aşa cum merge agricultura românească. Fără ezitare, acesta a recunoscut că a găsit în birouri, în faţa calculatoarelor, funcţionari care habar n-aveau cu ce se mănâncă agricultura şi cărora „dacă le arătam vaca ziceau că e oaie”.
Acestea fiind spuse, am fi tentaţi să adăugăm că mai mult de atât chiar nu se mai poate, mai ales că pentru învăţământul românesc, pentru cei care se ocupă de integrarea pe piaţa muncii a absolvenţilor şi chiar şi pentru mulţi dintre ei înşişi vizavi de propria soartă a trecut deja cel de-al doisprezecelea ceas. De data aceasta rezistăm tentaţiei, fiindcă realitatea ne-a contrazis nu o dată şi ne-a arătat că „da, se poate şi mai rău de atât”. Lăsându-ne doar întrebarea: până unde şi până când ?!?
