Lucian Avramescu
Zice-se că noi, românii, suntem un popor incapabil de mari trăiri și mari jertfe, incapabil de credințe înalte. Mai pe scurt – n-am avea martiri. Fals. Și fiindcă azi, când scriu (n. red. – ieri) suntem în 6 octombrie, ziua în care s-a născut, într-un sat din Muscel, Petre Țuțea, aș însemna cu roșu în calendar această darnică zi a sufletului românesc, numind-o Ziua Martirului Român. A îndurat, fără vină, în afara vinovăției de neiertat de a fi patriot, lungi ani de temniță.“La închisoare – spune Țuțea, spiritul lui, fiindcă trupul îi fusese cu totul sfărâmat – grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte”… “M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, domâle? – N-am vorbit, domâle. Cum n-ai vorbit? – Păi, împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Şi mi-au dat aproape 20 de ani de muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?… Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire și suferință. Și convingerea mea este că suferința rămâne totuși cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu”.
Astăzi (n. red. – ieri) e ziua de naștere a unuia din marii și adevărații noștri martiri și eu, pentru a șterge mizeriile care se petrec, degringolada, micimea sufletească, răul dominant, aș numi-o Ziua Martirului Român. I se atribuie Sfântului jucat în picioare de analfabeții neamului niște vorbe în care nu cred. Ar fi zis că a fost atât de idiot încât să îndure 13 ani de temniță pentru un popor de tâmpiți. Nu cred c-a spus-o, el care a iubit până la stingere poporul român, limba română, cultura acestui neam care varsă azi abundent pe tarabele publice, lichele, hahalere, trădători de suflet românesc. Furați de un nou episod al bătăliei pentru putere, de campania adjudecării mălaiului rămas nefurat, uităm. Uităm nedrept, uităm tragic, uităm de noi, cei ce-am fi putut fi. Am avut suflete mistuite în credința de țară, Sfinți și Martiri, dar – nici asta nu trebuie uitat – călăii au fost tot ai noștri.
