Ne naştem singuri şi murim singuri, nota, pe o manşetă de carte, spre aducere aminte ca subiect al altei cărţi, un servitor cu condeiul al bibliotecii. Da, aşa par a sta lucrurile. Ce se petrece, mă întreb eu, între cele două singurătăţi? Rămânem tot singuri? Exclus, îmi răspund. Singurătatea e pulverizată de năvala prietenilor, iubirea o populează cu înaripate visări, cu excepţia cazurilor când devine singurătate-n doi, viaţa socială dă în clocot, nu mai ai cum trăi singur. Singurătatea poate vira într-o anchiloză sufletească. Te oprimă şi sufocă. Nu despre această tragică, nostimă şi delicată singurătate cutez să scriu azi câteva rânduri, ci despre singurătatea mea ca ţară şi ca popor. În copilărie, bunicul din partea mamei, lângă care am crescut, îi aştepta, zi şi noapte, pe americani. Se trezea din somn părându-i-se că a auzit avioane. Avioanele americane care să ne scoată de sub ruşi. Ne trezea şi pe noi, pe mine şi pe bunică, şi ne punea să ascultăm. Noaptea era ciobită discret de lătratul unui câine care readormea şi el la loc. Ascultaţi! – zicea bătrânul şi ochii lui de un albastru senin străluceau de emoţie în noapte. Nu auzeam nimic. Nici vorbă de bombardiere americane care să-i alunge pe ruşi. Eu citeam Dostoievski şi Tolstoi şi bătrânul înghiţea greu explicaţiile mele că nu toţi ruşii sunt sovietici. El nu-i înghiţea şi gata, de când trecuseră prin sat cu războiul, alergând femeile şi mai apoi, luându-i pământul. Am rămas singuri. Singuri în gura lupului.
După ‘89 a reînviat speranţa de a nu mai fi singuri ca popor, ca ţară. Am intrat în UE şi bag samă că suntem tot cam singuri. Am intrat în NATO şi singurătatea noastră, la graniţa alianţei, s-a lungit şi s-a lăţit cât un răzor între două superputeri. Ăştia, dacă se vor bombarda vreodată, nu se vor bombarda la ei acasă, ci departe de ai lor, în bătătura mea. Singurătatea mea pe graniţă e ca a lui Fernandel într-un film care se chema cred ”Legea-i lege”. El se născuse într-o odaie care s-a nimerit, cu casa care o conţinea, pe graniţa dintre Franţa şi Italia şi, birocraţiile celor două ţări se încăpăţânau să nu-l recunoască. Filmul se încheia cu personajul jucat de marele actor mergând singur, singur şi amărât, pe linia de graniţă, atent să nu lunece într-o parte sau alta, unde singurătatea lui ar fi însemnat temniţă. Citesc, cu un evlavios dezgust, analize care îmi povestesc despre cât uriaş interes au unii să se împrietenească, să se asocieze, să se combine cu noi, ameliorându-ne singurătatea. Curând aceste împrieteniri se cer decontate, ceea ce îmi arată că tot singuri suntem. Prietenia în lumea de azi e pe bani şi pe interese. Ca şi prietenia –un nonsens de altfel – din politică.
Suntem singuri, domnilor confraţi. Nu doar când ne naştem şi murim, ci şi ca naţie. Şi aşa sunt toţi. Nu doar noi suntem singuri. Sunt şi alţii. Numai că ei au priceput mai devreme ceea ce nouă ne scapă. Nemţii sunt şi ei singuri, dar au clădit, din cenuşa războiului, cea mai prosperă economie europeană. Singuri au clădit-o. Noi tot aşteptăm miracole din cer, din UE, de la NATO, iar ţara, dată pe mâna unor netrebnici, se tot duce în jos. Singurătatea nemţilor sau evreilor sau americanilor se bazează pe patriotismul celor pe care şi i-au pus în frunte. Ai noştri au mereu pe buze gustul otrăvit al trădării. Noi suntem singuri în singurătatea noastră, gospodărită de nişte vrăjmaşi pe care ni i-am produs, aici, la noi, din aluatul fiinţei noastre devenite deodată beteagă, prin patent autohton.
Lucian AVRAMESCU
