Traim vremuri pe care sindicatele le‑ar putea schimba in bine, in acel mai bine promis de clasa politica dar situat tot la un capat al unui tunel in care nu mai licareste nicio luminita. Spun ca sindicatele pot schimba, dar aceasta nu inseamna ca si vor face acest lucru, din moment ce ele insele sunt, parca, mai dispersate ca oricand. Cel putin, cele din invatamant – domeniu de la care ai pretentii ca este frecventat de intelectuali – trag jurul – care mai este – cam fiecare spre turta lui, ca si cum altcineva le-ar dirija actiunile. Protestele la care au recurs pentru a-si redobandi drepturile furate de actuala guvernare – sau putere politica – nu se vor desfasura intr-un „front comun” – cum ar fi indicat cel putin de cunoscutul proverb „Unde-s multi puterea creste”- ci fiecare pe teren propriu, pentru ca asa vor muschii liderilor acestor mari organizatii. Ajungand, insa, la acesti lideri, trebuie sa spunem ca daca, intr-adevar, miscarea sindicala din tara noastra nu are succesele la care se asteapta zecile de mii de sindicalisti, liderii se fac vinovati. Ei – care se afla pe posturile de lideri de mai multi ani, neclintiti din functii – si-au cam facut plinul, au intrat in tot felul de combinatii, profitabile doar pentru ei, si chiar negociaza, in interes personal, actiunile in care, vezi Doamne, „oamenii muncii” isi vor solicita drepturile. Ca este asa nu-i greu de demonstrat din moment ce, anuntate cu surle si tobe, unele mitinguri sindicale nu au reprezentat decat un nesemnificativ „fas”, altele n-au reusit sa adune miile de participanti planificati de catre liderii organizatori, iar altele – cum sunt cele ale sindicatelor din Invatamant din aceste zile – se desfasoara unul la Palatul Victoria – pe motiv ca „Guvernul este raspunzator de situatia din invatamant”, iar altul la Cotroceni – deoarece „De la Cotroceni au pornit toate relele din tara”.
Cam astfel gandesc si actioneaza liderii sindicatelor existente in prezent, in diferitele domenii de activitate, situatia nefiind una care sa aduca vreun beneficiu celor care, totusi, cotizeaza la respectivele organizatii. Ca este necesara unitatea de actiune nu trebuie sa le-o spunem noi, iar ca influenta lor poate creste propunand doar masuri cu sanse de a fi realizate nu este o noutate. Dar, cum spuneam, daca interesele organizatorilor de proteste sindicale – respectiv ale liderilor – sunt cu totul altele si nu doar ale celor care, din cauza nemultumirilor, a necazurilor, accepta sa iasa in strada, indiferent de starea vremii si sa strige ce doresc – ba chiar sa-si dea drumul la toata ura acumulata din cauza promisiunilor neindeplinite, a minciunilor, a comportamentului sfidator pe care-l afiseaza conducatorii de pe toate palierele statului – „succesul” actiunilor, oricat de nobile ar fi intentiile, va fi dezamagitor.
Spunand toate acestea nu facem decat sa subliniem ca, practic, modul in care sunt organizate protestele sindicale, atitudinile si sinceritatea liderilor fiecarei organizatii sau confederatii pot garanta succesul luptei sindicale. Altfel spus, cu fiecare actiune intreprinsa, liderii sindicali nu fac altceva decat sa dea un fel de proba de lucru – asemenea celei care se sustinea la angajarea unui lucrator – prin care sa demonstreze ca merita si ca sunt in stare sa conduca organizatia. Daca au picat proba cu pricina, atunci este cazul sa lase locul altor colegi, mai capabili, buni organizatori si, neaparat, luptatori pentru binele colectiv.
Leon CHIRILA
