Ecaterina IORGA (VI)
Ramane sa lamurim o problema. A fost oare Ecaterina Iorga o resemnata, o dezamagita in casnicie si in viata? Categoric nu !
Indragostindu-se de Iorga, ea stia bine ce o asteapta daca se va marita cu el. De aici si sovaiala, in a-i accepta cererea in casatorie, pretextand ca nu e pregatita, ca “nu stie ce este viata”, lucru pe care el are naivitatea, sau se preface ca are naivitatea sa nu-l inteleaga si sa staruie “ca viata se invata mai bine in doi”, pana cand ea accepta. Dar din momentul in care a acceptat, i se pare firesc. Din putinele marturii pe care le avem nu reiese in niciun caz dezamagirea, dorinta de a schimba ceva, de a evada in altceva, ci numai sentimentul ca i se confirma niste asteptari.
Dupa 30 de ani, povestea copiilor ei despre luna de miere petrecuta la Venetia: «Ma desperau plimbarile prin stradutele murdare si intortocheate ale Venetiei. Imi era frica, mai ales, dupa ce innopta…» El, in schimb era fericit: «N-a cunoscut Venetia cine nu s-a ratacit intr-insa…»
Tot atunci, in 1932, Ecaterina Iorga marturisea intr-o insemnare: «Vreau doar atat sa le spun copiilor mei ca fara sacrificarea mea, tatal lor nu ar fi fost omul sa faca tot ceea ce a facut. Fortele mele, pana la extenuare au fost puse la dispozitia lui. Cu juramant pot spune ca nu am trait pentru mine decat cu foarte rare exceptii, cand am fost singura acasa. Eu nu am putut avea un teatru, un concert dorit de mine numai, doar asa ca cerintele sociale le-au impus. Eu nu am putut canta, nici plange, cand am simtit nevoia. Doar in rare cazuri, in lipsa lui. Imi dau seama ca e nevoie de suferinta mea pentru implinirea unor lucruri mai mari. Un lucru este insa sigur, ca nu regret ca am servit o mare minte, poate unica in timpul de fata».
Ecaterina Iorga a fost o femeie darza, de o mare robustete, atat fizica, dar si sufleteasca, niciun necaz, oricat de mare, nicio cumpana nu o putea abate de la ceea ce considera ca este datoria ei.
Momentele grele nu numai ca nu au lipsit din viata ei, dar au fost destule. Sa ne gandim la toamna anului 1916, mai intai la Valeni, mai mult singura, incercand sa continue viata de gospodina, dar terorizata de situatia militara. Este adevarat ca sotul ei ii scrie aproape zilnic, incepand de fiecare data prin a intreba de ce au nevoie si sfarsind cu prevestiri catastrofice. Vine clipa grea in care este anuntata ca trebuie sa paraseasca Valenii.
Ea hotaraste ceea ce trebuie facut. Unele lucruri stie ca nu le poate lua si trebuie sa le ascunda si le ascunde bine (o parte a bibliotecii lui Iorga, nu a putut fi gasita de ocupanti). Se ocupa si cu demontarea unei parti din utilajele tipografiei. Cand sotul ei vine sa-i ia, ii gaseste pregatiti, cu tot ce poate fi luat – impachetat, cu coletele numerotate si inventariate. Isi retine, cu greu, lacrimile cand paraseste casa lor, dar stie sa se stapaneasca, sa dea curaj celorlalti. La Iasi, are grija de instalarea cat mai convenabila a familiei si este innebunita ca nu mai are stiri de la Nicu, ramas pana in ultima clipa in Bucuresti si ajuns la ei de-abia in decembrie, deghizat in preot, flamand, murdar si inghetat. Si iarasi porneste intr-un nou surghiun, cand Iorga isi trimite familia la Odesa si tot ea trebuie sa aiba grija si sa-i imbarbateze pe toti.
Si apoi cand, la inceputul lui 1919 se intoarce la Valeni si gaseste draga ei casa vandalizata si batjocorita de nemti (care o transformasera in “ oficiul porcilor”) isi infunda cumplita durere in suflet si pune mana sa refaca tot.
Si tot asa, la inceputul lui iunie 1932, cand Iorga pierde guvernarea, cand descurajat de intrigile adversarilor politici, dar si de comportarea partizanilor lui, poate dezamagit si de propria sa prestatie, se refugiaza la Valenii de Munte, ea este cea care il consoleaza, ii reda increderea in el si in propria lui misiune. La fel, in 1937, cand scandalurile puse la cale de legionari se tin lant la universitate, Ecaterina este cea care il sfatuieste pe profesor sa-si ia un concediu de un an si sa-si continue lupta pentru democratie in Parlament si in presa, de la Valeni; il consoleaza pentru toate insultele si amenintarile cu care il improasca legionarii, pana la instaurarea starii de asediu.
In septembrie 1940, cand a fost pensionat fortat de la Universitate, tot in Valenii atat de primitori si la devotata lui sotie si-a gasit refugiul si mangaierea. Numai ca in noaptea de 9/10 noiembrie, puternicul cutremur, i-a silit sa-si paraseasca locuinta grav avariata din mijlocul Valenilor si sa se mute la Sinaia, in vila lor izolata. Acolo s-a produs tragedia din noaptea de 27/28 noiembrie 1940. A fost o groaznica lovitura pentru ea, care isi iubise atat de mult si-si venerase sotul. Dar, ca de fiecare data, nenorocirea a otelit-o.
Nici nu iesise din Sinaia masina asasinilor cand ea a inceput sa dea telefoane. A sunat, mai intai, la prietenii si partizanii apropiati ai lui Iorga, cerandu-le ajutor pentru acesta. A sunat la politie, la jandarmerie, la oamenii politici pe care-i cunostea. Vestea s-a raspandit in toata tara, ajungand si la “conducatorul statului”. Antonescu a dat imediat dispozitii pentru salvarea profesorului, dar ucigasii l-au purtat pe drumuri laturalnice terminandu-si opera criminala la Strejnic, unde cadavrul lui a fost gasit dimineata.
Din acel moment altele i-au fost prioritatile. A strans in jurul ei pe toti cei care s-au oferit si, fara odihna, fara sa se uite la bani, a facut tot ceea ce a crezut ca se cuvine. A fost o inmormantare dupa toate datinile romanesti care, cu toata teroarea legionara, a adunat sute de oameni la funeralii. Si apoi au urmat toate sarindarele. S-a ingrijit de soarta copiilor. Din tot ce posedase Iorga, a despartit hotarat ceea ce socotea ca este bun public, de averea familiei. Dar, mai ales, a facut tot ce a putut pentru eternizarea memoriei sotului ei. L-a chemat pe sculptorul Oscar Han care i-a luat masca mortuara profesorului. A strans toate manuscrisele ramase nepublicate, corespondenta etc. constituind o adevarata arhiva. S-a ocupat de soarta asezamintelor lui Iorga si s-a zbatut pentru organizarea cursurilor de la Valeni in vara anului 1941. Dar, mai ales, dupa ce a aflat numele criminalilor a depus nenumarate plangeri impotriva lor, trecand peste toate amenintarile. Numai dupa rebeliunea din ianuarie 1941 si prabusirea legionarilor a putut incepe urmarirea penala. Procesul insa a inclus si pe autorii uciderii lui Virgil Madgearu si ai altor crime din acel noiembrie 1940. A avut satisfactia sa-i vada condamnati la moarte pe ucigasi, dar acestia fugisera, deja, de mult peste hotare.
Acest an a fost, de fapt, o supravietuire. Numai sentimentul datoriei a sustinut-o in lupta cu suferintele provocate de o boala necrutatoare. A murit la 24 noiembrie 1941 cu numai trei zile inainte de implinirea unui an de la pierderea sotului. Presa, in frunte cu “Universul” si “Curentul” i-au consacrat, pentru prima oara, ei personal, nenumarate randuri. Slujba inmormantarii s-a oficiat in capela Cimitirului Bellu si din nou acesta s-a umplut de nenumarati oameni veniti cu sentimentul ca asista la a doua inmormantare a lui Iorga.
A fost ingropata alaturi de sotul ei, sub o piatra sculptata la fel cu cea vecina, cu flori si rozete, asezata tot la nivelul solului. Pe laturile ei inscriptia: «Aici odihneste Ecaterina Iorga n. Bogdan Senina tovarasa de munca, de credinta si de jertfa a lui Nicolae Iorga n. 1876 – m. 1941».
Paul D.POPESCU
