Intre doua lumi, intre doua toane, intre doua crize. Suntem in Uniunea Europeana, unde cotizam din greu, ca orice membru cu drepturi depline, si nu suntem prin statutul medieval al, sa zicem, soselelor (autostrazile noastre sunt un fel de carari si poteci de munte prin paduri, bune pentru caii haiducilor). Facem, la Cluj Napoca, un egal cu Chelsea (e drept ca echipa noastra e compusa majoritar din fotbalisti sud-americani si africani, dar ce, echipa engleza nu e si ea compusa tot din mercenari?), dar pierdem lamentabil la capitolul imagine. Aratam rau in poza. Cand te aud vorbind romaneste, europenii duc automat mana la portofel. Ni s-a dus vestea ca sterpelim iute. Suntem intre doua lumi, cracanati ca peste o prapastie.
Vietuim intre toanele unor inalti smecheri, alesi de noi pentru a ne conduce si reprezenta. Inaltii smecheri – cei care au facut averi colosale prin negotul de aprobari pe o cerere – sunt ministri, directori generali, prim-ministri, sefi de stat. Cine, ma ironizeaza cineva, l-a imputernicit pe Omar Hayssam sa taie padurile din Moldova si sa le vanda, construind o avere personala de multe sute de milioane de euro si dolari? O iscalitura. Ala n-a taiat de capul lui padurile Romaniei. O iscalitura pe o hartie, confirmata de o stampila l-a introdus in legalitate. Cel care a iscalit e probabil bogat azi. Foarte bogat. Bogatia cea mai mare se obtine in Romania prin negotul de semnaturi pe o cerere. Pentru a ajunge la o iscalitura valida, trebuie sa te umilesti, sa te dai patriot, sa cumperi electoratul, sa ii zambesti frumos. Apoi, ramai singur, suveran peste stampila ta si peste iscalitura ta.
Vietuim azi intre doua crize – una mondiala, recunoscuta, cealalta, nationala, pitita ca la alba-neagra. Noi n-avem crize. Noi nu suportam consecintele marii prabusiri mondiale. Noi nu suntem afectati. In consecinta, toate partidele aflate – ciudat – in „precampanie” promit. Parlamentul mareste cu 50 la suta, printr-o lege, lefurile celor cateva sute de mii de dascali. Nu zic ca n-ar merita. Provin dintr-o familie cu cativa dascali in ea. Dar de unde? Guvernul promite marirea pensiilor peste o luna. Opozitia zice nu peste o luna, ci acum. Bugetul este deja o fictiune. Se platesc salarii marite si pensii marite din pungi goale. Criza, zice un ministru, nu ne afecteaza. Dar daca inflatia va face ca peste o luna franzela sa coste un milion de lei vechi? In America primei mari caderi economico-financiare dintre cele doua razboaie, ploua cu sinucigasi pe strazi. Daca nu erai atent, iti cadea trupul greoi al unui falimentar in cap. La noi, nu se sinucide nimeni. Cate unul, dar din motive sentimentale. Am vazut la televizor mare veselie intr-o poiana unde erau distribuiti mici si altele asemenea. Vorbea de la microfon domnul Blaga, cel perdant la Capitala de curand. E timpul, zicea el, sa facem si noi in sfarsit un Guvern. O doamna cu micul in gura zice: Noi pedelistii suntem mereu uniti! E bun micul?, intreaba o ziarista. E bun si e si mai bun cu castravete murat. Doamna are, in cealalta mana, un castravete murat. Pe chipul ei, imbogatit cu pudre si rujuri, se citeste, in expresie absoluta, fericirea. Mai mult chiar decat bucuria de „a trai bine”. Trecand peste faptul ca Vasile Blaga a mai fost parca ministru si nu formeaza prima oara guvernul, iar seful lui (real) de partid a mai fost ministru de vreo cinci ori, facand parte din tot atatea echipe executive, imi dau seama ce putin costa pretul fericirii la romani. Un mic, o maslina, o muratura. Hai noroc!
