Sfintele Pasti tin, dupa cum se stie, trei zile, dar atmosfera pascala cu emotiile, cu grijile si cu bucuriile, le preceda cu o saptamana (Saptamana Mare) si se prelungea cu o saptamana (Saptamana Luminata).
Femeile ploiestene de pe la sfarsitul perioadei interbelice, indiferent de categoria sociala din care faceau parte asteptau cu aceeasi nerabdare si traiau cu aceeasi fervoare aceste zile. Desigur, unele aveau ajutoare, altele munceau de se snopeau, dar pentru toate, aceste zile aduceau aceleasi imagini, aceleasi sunete, aceleasi parfumuri.
In Duminica Floriilor, in cei mai multi ani, era vreme frumoasa. Daca aveau timp, priveau cu incantare cerul albastru si rasaritul soarelui. Oricum, nu puteau sta prea mult, fiindca treburile le obligau sa reintre in bucatarie si, sa schimbe miresmele gradinii cu mirosul de peste, caci era harti la peste. Erau nenumarate feluri de a gati pestele, in functie de ceea ce gospodina avea la dispozitie, de cat de priceputa era si de cat de pretentioasa era familia. In casele mai modeste, meniul era simplu: un bors de crap (sau de alt peste), o saramura si un peste prajit. In casele sarace, pe langa mancarea de post se mai adauga doar o salata de tari. In casele mai pretentioase, lucrurile stateau cu totul altfel, mai ales daca in familie era un Florin sau o Florica si veneau musafiri. In cartea de bucate erau inscrise si descrise 50 de preparate din peste. Se mai pregateau si dulciuri de post.
Oricat de ocupata ar fi fost la bucatarie, femeia tot isi rupea putin timp, sa se spele, sa se gateasca si sa dea o fuga la biserica. Era slujba frumoasa si tot mai apuca macar sfarsitul ei, vedea daca au ajuns copiii la biserica si daca mai sunt acolo, prindea si ea o smicea de salcie sfintita.
Masa se prelungea oricum, dar mai ales daca aveau musafiri. Gospodina participa cu placere, dar deja nu mai era prea atenta, gandurile ei zburand spre saptamana care sta sa inceapa, la nenumaratele treburi care o asteptau.
De a doua zi, incepea Saptamana Mare, care, gospodinelor li se parea cu adevarat mare, nesfarsita. Aproape jumatate din case erau varuite atat pe dinauntru cat si pe dinafara; chiar si in celelalte, unele camere care nu erau zugravite erau date cu var sau macar cu chinoroz braul exterior. In vazduhul pur se amestecau izuri de var, de lesie sau soda caustica, de la spalatul dusumelelor. Iar sunetele dominante erau cele de la batutul covoarelor, pana seara, cand incepeau sa bata clopotele pentru denii.
De miercuri se schimba fundalul sonor: incepea behaitul mieilor, la inceput placut, inviorator, apoi din ce in ce mai tragic. In cel putin doua treimi din gospodariile ploiestene se taia macar un miel sau un ied. De unde proveneau acestia ? Poate o suta, poate doua, erau fatati si crescuti chiar in gospodariile respective, prin mahalalele marginase. Familiile instarite aveau mieii lor, crescuti pe la mosiile sau viile lor. Altii primeau mielul de la rudele de la tara: parinti, socri, frati, cumnati etc. sau il primeau plocon de la fini, impreuna cu o damigeana cu bautura. Il mai aduceau si subalternii, tot ca ploconacarii de la tara, la impiegatii de la “miscare”, soldatii – ofiterilor in schimbul unor permisii, preotii – protopopului…. Cei care nu aveau alta cale, cumparau mielul de la obor, inca de luni; cei mai putin instariti luau de la macelarie o jumatate de miel sau chiar mai putin. Procurarea mielului era treaba barbatilor, dar femeile le aduceau aminte fara incetare, cu mult timp inainte: “Vezi sa nu ramanem fara miel ! Vezi ce faci cu mielu !” Si taiatul trebuia sa fie grija barbatului, dar cand el se eschiva, tot femeia cauta pe cineva (vecin, ruda, ordonanta, gunoierul, factorul…) sa-l cinsteasca si sa-l roage sa taie mielul. Femeia insa il gatea. Dar nu incepea cu mielul.
Miercuri sau joi dimineata se vopseau ouale, prin anii ‘30, se mai folosea inca “bacanul”, dar aparusera deja, in pliculete, vopselele PECO, in multe culori.
Paul D.POPESCU
