În sătucul prahovean Hîrsa, între pereţii unei case în care timpul veşniceşte de mai bine de 120 de ani, a fost deschis un templu întru neuitarea pictorului Sorin Adam, cel plecat să-şi desăvârşească destinul de mare artist în eternitatea albastrului ceresc

Luiza Rădulescu Pintilie

Frumoasă definiţia care spune că  zidurile caselor memoriale  închid între ele templele   unui popor  şi din ziua  de  sâmbătă, 24 august, a acestui an,  în rândul acestora s-a aşezat, cu îndreptăţire şi smerenie deopotrivă,  „Casa Memorială  Pictor Sorin Adam”,  deschisă în satul Hîrsa al comunei prahovene Plopu,  unde însuşi locul poartă, în pitorescul şi în lumina lui,  dumnezeieşti  binecuvântari. La hotarul dintre vară şi toamnă, pierdută printre celelalte   case  mai vechi şi mai noi  ale uliţei mari, străjuită de  o tânără livadă, exact la ceasurile în care  prin sfintele lăcaşuri se aud cele dintâi cântări ale Liturghiei, am   descoperit-o pe cea cu  gard din lemn nou rindeluit după  poarta larg deschisă, semn că  era în aşteptare de  oaspeţi. Am intrat însoţită la fiecare pas de  crăiţe  şi muşcate , am văzut apoi brâul trainic,  din piatră,  pe care se sprijină  pridvorul  cu stâlpi din lemn, şi ei însemnaţi cu scrijelituri simple , am  urcat cele patru trepte şi m-am trezit în faţa uşii ce deschide   drumul spre încăperile ce  adună laolaltă  mai mult decât- după cum aveam să văd şi să aflu foarte curând – povestea de viaţă şi  de destin artistic a celui căruia îi este dedicată casa –  pictorul şi graficianul  Sorin Adam,  cel care , dacă nu s-ar fi stins din viaţă la numai 54 de ani ar fi împlinit, cu puţine zile în urmă, pe 22 august,  vârsta de 56 de ani. Cel care a spus despre sine  : „ Tot ceea  ce am realizat în viaţă s-a datorat muncii mele. Pasiunea, perseverenţa au fost principalele atuuri ale succesului. Dragostea pentru frumos am descoperit-o în sufletele iubiţilor mei părinţi „.  Acelaşi    pe  care    profesorul său – maestrul Vasile Grigore -l-a portretizat drept „un talentat pictor, cu un destin de mare artist și continuator al iluștrilor pictori europeni Gheorghe Petrașcu, Nicolae Dărăscu sau Corneliu Baba”. Cel descris drept  un „romantic care a cultivat obiceiul vechilor maeștri de a călători și de a găsi inspirație în locuri pitorești (Ana Amelia Dincă) şi un  pictor care  „desenează direct în culoare, în tradiția tonitziană sau palladistă, dar fără a supralicita moștenirea unor astfel de modele ilustre.  Sorin Adam are conștiința propriei valori și mai are zestrea nativă a pictorului care își ia misia în serios, școala pe care o urmează nefiind doar un stadiu circumstanțial, ci unul inițiatic, în înțelesul înalt al cuvântului” ( Corneliu Antim ). Şi am putea adăuga alte şi alte aprecieri despre  artistul supranumit „pictor al luminii „ şi al „bucuriei omului de a trăi”,  considerat unul dintre cei mai buni colorişti, născut în  familia iubitorilor şi colecţionarilor  de artă Mira şi Victor Adam şi al cărui drum artistic pământean începe cu  descoperirea unei  cutii   de pasteluri „Le Franc”, pregătită de tatăl său spre a fi dăruită  pictorului Vladimir  Zamfirescu şi devenind, după propria mărturisire, întâmplarea care i-a schimbat viaţa. Fără a rămâne, am îndrăzni să spunem, ultima… De vreme ce, după cum avea să ne spună domnul Victor Adam ,  însoţindu-şi cuvintele de lacrimi,  aici, la Hîrsa,  în locul în care, în copilărie şi tinereţe, a fost prezent de multe ori  printre artişti veniţi în cea mai veche tabără de pictură înfiinţată de părintele său  îşi  aşează acum, după ce a plecat să-şi desăvârşească destinul de mare artist în eternitatea albastrului ceresc-  şi nici aplecarea spre această  culoare, remarcată de critici, nu mai rămâne simplă întâmplare!-  între pereţii unei case în care timpul veşniceşte de mai bine de 120 de ani, ca într-un templu de lumină, culoare  şi neuitare. Un templu ridicat nu din vanitate, cum ne-a mai mărturisit domnul Victor Adam, ci din lacrimile şi durerea unui tată, dovadă că a ales în locul oricărei zidiri măreţe şi al oricărui fast de paradă  simplitatea şi valoarea unei case vechi, trecute bine de un veac de existenţă,  adusă din Maramureşul istoric, din satul  Sîrbi al comunei Budeşti, bucată cu bucată şi, apoi,  reconstruită la fel. Iar dacă mai bine de jumătate  din casă nu ar fi fost mult prea şubrezită, ar fi închegat-o la fel ca la începuturi !Însă starea avansată de degradare  a impus să fie păstrate doar părţile pricipale ale arhitecturii de lemn  şi pe ele , într-o simbioză care să nu se îndepărteze prea mult de autenticitate , să se întregească totul  cu elemente de casă muntenească, de pe Valea Teleajenului. Iar pentru faptul că a reuşit să ducă la bun sfârşit gândul acesta nu au fost îndeajuns cuvintele de recunoştinţă pe care ni le-a rostit pentru prietenii care i-au fost aproape şi l-au susţinut,  pentru părintele protosinghel Petru Ungureanu – stareț  al Mănăstirii Jercălăi, cel care   descoperind    întâi casa aceasta veche şi  vrând  să o preia  şi să o integreze ansamblului cunoscutului lăcaş pe care îl păstoreşte şi  lovindu-se  de tot felul de oprelişti i-a  cedat-o  spre a deveni casă memorială întru  amintirea pierdului său fiu, dar şi pentru  bunăvoinţa şi căldura medicului Marian Albu, cel  care a donat bucata de pământ pe care se sprijină, se ridică şi urmează să-şi ducă noua sa viaţă  casa refăcută întru spiritul, personalitatea şi creaţia artistului  căruia îi este dedicată. De altfel, cu distinsul medic, am avut bucuria de a schimba câteva cuvinte înainte de a începe slujba  de pomenire oficiată de preoţii  Ştefan Georgian din  Parohia Plopu şi  Diţu Gheorghe, ostenitor duhovnicesc în Parohia Vărbila. Şi aproape mi-e greu să spun ce m-a impresionat mai mult în dialogul cu domnia sa,  un medic cardiolog renumit, vindecător de inimi: sinceritatea pe care am simţit-o în fiecare cuvânt în care mi-a mărturisit că resimte  sentimentul de tristeţe  că lipseşte, pentru totdeauna, chiar   omul  căruia îi este dedicată această casă memorială ,   modestia  încredinţării că  gestul său de a dona  locul  e prea puţin faţă de cât ar merita artistul Sorin Adam sau frumoasa mândrie că, într-un fel, prin tot ceea ce a realizat, de mai mulţi ani,  la Hârsa, pentru colecţionarea, păstrarea, protejarea şi promovarea  tradiţiilor şi a patrimoniului ţărănesc autentic- şi aceasta, îmi permit să spun, o vindecare a unei suferinţe spirituale, sociale şi morale adânci, pentru care merită tot respectul- simte că s-a întors acasă şi că îşi onorează astfel  bunicii,  trăitori  tot într-un sat, în comuna Măneciu.

Când cu vocea-i pătrunzătoare, preotul Diţu i-a îndemnat pe toţi cei prezenţi să-şi alăture glasul în rostirea rugăciunii „Tatăl nostru”,  sub mărul  cu crengi aplecate de roade sub care m-am aflat, mi s-a derulat, cu încetinitorul, ca într-un film, imaginea doamna Mira Adam, spunând rugător: „ Vreau să intru  în casă „. Apoi,  păşind greu, a   continuat  să rostească : „Vreau să intru singură … singură … singură”. Şi, revenită, pentru prima dată, după trei ani, în locul în care a însufleţit, alături de soţul său, fiecare ediţie a taberei ce a reunit , de-a lungul celor 38 de ani de funcţionare neîntreruptă, aproape 400 de artişti din  ţară, dar şi din Republica Moldova, Grecia, Bulgaria, Transnistria, Polonia, Muntenegru, Serbia sau Slovenia, a urcat scările, a mângăiat şi a sărutat efigia pe care este gravat, lângă uşa de intrare în casă, chipul fiului său cel mare şi  doar mamele  ce au trecut printr-o asemenea grea încercare pot să înţeleagă ce s-o fi petrecut mai departe. Ce o fi simţit  văzând colţul în care este  amenajat atelierul de lucru, cu ultima lucrare rămasă, neterminată, pe şevalet, cu  pensule şi culori, cu scaunul pe  spătarul căruia aşteaptă o jachetă pentru dimineţi mai reci, cu alte şi alte obiecte atinse de mâna sa ori pe care le iubea, doar inima  de mamă  şi Dumnezeu ştiu. Biblioteca, galeria ce reuneşte lucrări ce poartă semnătura inconfundabilă Sorin Adam … Lumea căreia i-a aparţinut, pe care a creat-o , pe care  a însufleţit-o  şi pe care, după cum ne-a mai spus domnul Victor Adam , a presimţit că o va  părăsi. Lumea pe care o dezvăluie expoziţia permanentă pe care o găzduieşte de acum înainte „Casa Memorială   Pictor Sorin Adam” şi care va fi punctul de plecare , după cum ne-au  confirmat şi colecţionarul  de artă care este domnul Victor Adam şi medicul Marian Albu, al  unor întâlniri expoziţionale şi serate muzicale care să  întrupeze  bucuria omului de a trăi şi contempla rămasă mărturisitoare şi în creaţia pictorului Sorin Adam.

Efigia care întâmpină pe cel care trece pragul casei  urmează să fie aşezată şi pe crucea ce veghează, în Cimitirul „Viişoara”  din Ploieşti,  odihna întru veşnicie a artistului.Titlul de „Cetăţean de onoare „ al Ploieştiului ce i-a fost conferit de către municipalitate este o meritată recunoaştere.  Mândria mărturisită, în cuvântul său,  de primarul Adrian Bălănescu, de a avea în aşezarea sa un asemenea lăcaş de cultură dedicat unei importante personalităţi  şi  convingerea sa că va fi imbold şi inspiraţie  mai ales pentru cei tineri   sunt dătătoare de speranţe că veşnicia nu numai s-a născut la sat, dar va fi pe mai departe dăinuitoare, prin noi şi noi generaţii.

Rostirea, ca într-un glas şi o singură bătaie de inimă, a veşnicei  sale pomeniri lângă zidul templului ce îi onorează memoria şi îi luminează amintirea de   aproape o sută de oameni- rude, apropiaţi, artişti, colecţionari- o va fi  auzit-o, poate, de acolo, de sus, din ceruri.

Pentru glasul „de sânge” al fraţilor săi- medicii Cosmin  Adam şi Răzvan Adam – şi cuvintele, şi tăcerile vor fi vorbit dincolo de timp şi de spaţiu. Candoarea chipului fiicei sale, Anastasia,  îi va fi dus  cea mai frumoasă şi sfântă dintre înseninările  pământene, ca să le adauge luminii al cărei pictor a fost şi a rămas.

Gândurile soţiei sale,  Olga Adam, sunt,  peste tot şi toate , cronică şi deopotrivă testament artistic :” La mai bine de un an și jumătate  de la dispariția sa , am retrăit clipe memorabile , când  reușea, datorită  talentului, carismei şi  personalității lui, să umple săli de expoziţie, să adune în jurul său  oameni care îl apreciau şi îl susțineau în demersul său artistic. Aceiaşi oameni dragi, prieteni, iubitori de artă și admiratori ai picturii realizate de Sorin într- un stil inconfundabil, dar….totusi, azi a fost altfel.Va rămâne în memoria noastră pictorul călător,  care a crezut întotdeauna  în talentul său. Iar timpul  va confirma valoarea ,,acestui talentat pictor, cu destin de mare artist,,- cum a spus Vasile Grigore, profesorul sau.

***

„Pictura e ca o Biblie”, au răsunat peste casă şi livadă, peste oameni, între pământ și cer,  cuvintele preotului  Diţu Gheorghe. Şi apoi  a adăugat : „Este  un fel de  carte pe care  o înţeleg  şi cei care nu ştiu să citească,  dar au ochi să vadă”.

Şi la vremea când prin biserici se încheie sfintele Liturghii , iar  credincioşii le   păstrează mai departe în inimă şi în gând,  eu am plecat însoţită de   profunzimea, de adevărul şi de  emoţia  unei  asemenea splendide metafore despre puterea vindecătoare şi lumina fără de egal a artei.