„Sculati, gazde, nu dormiti/Vremea e sa va treziti,/Casa sa o aranjati,/Masa sa o incarcati…” Numai ca, in ultimii ani, bat, parca, tot mai rar, cete de colindatori, la porti de case si ferestre de inimi. L-am intrebat pe preotul Aurelian Frusinoiu, de la Catedrala ploiesteana, de ce crede ca trec pe ulitele satelor si drumurile oraselor, de la an la an, tot mai putini uratori intru bine, belsug si sanatate. Si poate ca raspunsul – greu de cuprins doar in cateva cuvinte, ar trebui sa ne dea motiv de reflectie acum cand se apropie, dupa traditie, vremea colindatului vestitor al Nasterii Mantuitorului. Dupa mult prea mult timp in care, peste traditii s-a vrut coborata mai degraba tacerea, in primii ani de dupa Revolutia din 1989, obiceiul colindatului s-a aliniat, rapid, vremurilor. Vechile cantece de colinda au lasat, treptat, loc urarilor pe ritmuri de manele, bucuria rasplatei in covrigi, nuci si mere s-a „topit” intr-un timp in care banul guverneaza totul. Astfel, osteneala li s-a parut colindatorilor ca nu mai merita a fi facuta pe o traista cu colaci, iar gospodarilor – si asa asaltati de zgomotul muzicilor de tot felul – sa-si doreasca, poate, ceva mai multa tihna macar la vreme de sarbatoare. Si, oricat de dureros ar parea si cu cata amaraciunea aducea in discutie preotul amintit acest lucru, mai trebuie spus ca nu putini sunt aceia deveniti tematori sa mai deschida pana si usa. Si, totusi, fie si numai pentru ca, dupa cum spun vechile credinte, doar casele colindate vor fi ferite de rele, nu-i lasati prea mult sa va astepte atunci cand de la poarta fi-veti intrebat: „Primiti colindatorii?”.
Luiza RADULESCU PINTILIE
