Nicoleta Dumitrescu
Pentru că deţin în frumuseţea şi bogăţia exprimării lor unul dintre cuvintele care nu pot fi traduse și în alte limbi – dorul – pe 13 mai, conform unui inedit calendar, românii au celebrat ”Ziua dorului”. Picând în timpul săptămânii, joi, aparent, ”Ziua dorului” nu a ieșit cu ceva în plus în evidență. Fiind o inițiativă, din anul 2015, a unei trupe românești de artiști din domeniul muzicii, ziua a trecut aproape neobservată în viața cotidiană a multor români, cu excepția paginilor de socializare, unde fiecare a postat ce crede și ce simte în legătură cu cuvântul dor.
Cuvânt intraductibil, cu siguranță însă nu este român care să nu fi fost atins de dor – conceptul ce exprimă un complex atât de fascinant de stări sufletești, duse până la lacrimi, lacrimi pe care le poți simți uneori picurând până în stomac, aproape arzându-l. E o împletire a reveriei, a patimei, a durerii, a nostalgiei. Este dorință, dincolo de toate, trăită în interior. Acea dorință strigată cu vocea interiorului, încercând, cu ochii minții, de a vizualiza chipuri, locuri, evenimente, ca și când toate ar fi în fața ta, iar cu forța gândului, care poate muta și munții din loc, să poți întoarce timpul! Să întoci timpul pentru a retrăi sentimente, momente, ani, pentru a simți prezența unor persoane, inclusiv a acelora care nu mai sunt printre cei vii.
E multă emoție în cuvântul dor. Poate de aceea și doare cuvântul dor chiar la simpla lui rostire. E ca și când ai mângâia aerul. Iar în urma atingerii cu degetele, aerul capătă forme umane. Ridici mâna dreaptă, o îndrepți ușor tot către dreapta, iar odată cu această mișcare pare că se conturează ochii, gura care pare că zâmbește… Ridici și mâna stângă. Silueta desenată vag pare că stă cu spatele, iar din cauza părului nu se distinge dacă este chip de femeie sau bărbat… Mâna stângă stă suspendată în aer, încremenește ca să nu afecteze conturul imaginii, așa că îi vine în ajutor mâna dreaptă, care încearcă să dea la o parte o șuviță de păr… E și mai multă tăcere, dar și speranță. Seamănă și nu prea cu persoana pe care dorești să o ai în fața ta, dar bucuria este imensă. Ai vrea să strigi, de emoție, de durere, să strigi numele persoanei pe care crezi că o vezi, dar teama că imaginea din fața ta va dispărea îngheață strigătul în spatele dinților.
Ce crezi că a fost în fața ta se risipește precum ceața. Așa că mai încerci încă o dată. De data aceasta, ridici amândouă mâinile, cu degetele încercând să modelezi aerul din fața ta precum un olar lutul. Se conturează din nou siluete. Dar de data aceasta nu sunt ființe. Sunt copaci. Se observă scoarța lor, chiar și nervurile fruzelor, așa cum sunt frunzele de prin păduri, rămase pe pământ după dezghețul de peste iarnă, ca și când ar fi țesute din mătase de culoare galben cenușiu. Tresari, pentru că, mângâind ușor scoarța copacului desenat în fața ta, simți un miros aparte. Cel în care te simțeai liber și fără griji, în care totul era posibil. Unde timpul și spațiul erau fără limite, iar grijile aveau termen limitat. Este mirosul copilăriei și iar îți vine să strigi! Este mirosul vremurilor în care mergeai desculț ca să simți sub tălpi pământul, iarba, al vremurilor în care existau șotronul, pititea, când te duceai la bunici și te urcai în podul cu fân, unde dormeai, claie peste grămadă, în același pat cu verii tăi, ca să poți să râzi până ți se închideau ochii de somn, când mâncai mămăligă cu cartofi prăjiți și ouă, macaroane cu brânză, porumb fiert, gogoși cu flori de salcâm, a cărui poftă era potolită cu suc de soc din borcanul ce era pus la odihnit pe prispă.
Dorul înseamnă, de fapt, multe. Un amalgam de sentimente de sprijin fără de care nu poți exista. Este de ajuns însă ca să mângâi cu degetele aerul. Poți vedea în fața ta tot ceea ce-ți imaginezi că vrei să vezi. Important este să fii sincer cu tine și să simți emoția. Altfel, la mângâiere, aerul nu simte nicio vibrație și nu se poate transforma. Rămâne inert, iar timpul se scurge implacabil, nefiind capabil să producă nicio vagă senzație de dor în interior.
