Florin Tănăsescu
Sunt unul dintre cei care o cunosc pe trista domnişoară farmacistă.
Spiţeria / drogheria nu are autorizaţie de funcţionare. E doar de formă. Rafturile sunt încărcate cu medicamentele de altădată. Expirate.
I-am călcat pragul. Domnişoara, care se tratase la Ana Aslan, are vârsta critică: peste 30 de ani. Citeşte Tolstoi – Ana Karenina – cu căştile la urechi. Căştile de la stetoscopul la care aude bolile neamului ăsta.
Îmi dă o tabletă de Cavit. Tace. Citeşte şi ascultă – la stetoscop – glasul roţilor de tren sub care urmează să sfârşească, iar şi iar, Ana. Când se plictiseşte, pune un pansament între pagini, să ştie unde a rămas. Pansamentul vremurilor trecute… Apoi, croşetează motive.
– Sunt o mie pentru care stau aici.
– Ce anume?
– Motivele!
E seară. Ridică jaluzeaua de la geam. Îmi zice:
– O vezi? E Coana Moaşă. Femeia asta ne-a adus pe lume şi pe mine, şi pe tine. Ne-a adus pe toţi. În fiecare comună din ţara asta existat o Coană Moaşă. De dorul lor stau aici.
O mână de om trece prin vremuri, ducând cu ea bolile pe care farmacista care citeşte din Tolstoi le aude la stetoscop: pojar, dureri de măsele, julituri.
E Coana Moaşă. O ştiu. Venea la şcoală şi ne făcea injecţii dureroase. Polidin…Venea şi-acasă, când era cazul. Ne aducea piramidon sau albocalmin. Aşa se zicea atunci, albocalmin. G nu exista decât dacă aveai guturai.
Coana Moaşă trece şi-acum. Unii o văd, alţii nu.
– Ana, ce se întâmplă cu ea?, o întreb pe domnişoara care deschise din nou cartea lui Tolstoi şi stă cu stetoscopul la urechi. Vine trenul?
– Sora Ana? Lucrează la dispensarul comunal. Dacă nu ştiai, fiecare comună a avut câte o Soră Ana. A noastră e mai înaltă. Dar, niciuna nu este personaj în vreo carte. N-ai să citeşti niciodată, n-ai să vezi niciun film despre ele.
Tac. Nici Coana Moaşă nu mai are grai. Umbra Sorei Ana se vede doar la răsărit. Unii o văd, alţii nu. Coana Moaşă trece tot mai rar, în amurg.
– Poate că nu mai vine!, înfloreşte un zâmbet pe faţa tristei farmaciste triste. N-aud nimic în stetoscop. Poate nu mai moare!
Biata farmacistă pansase ani de-a rândul rănile Anei. Îi pusese şi garou, să nu-i mai curgă sânge. Degeaba…Tot murea, ca tot ceea ce a fost cândva în ţara asta. Aşa a vrut Lev Tolstoi, aşa a vrut şi altcineva.
Trista farmacistă tristă, mai crede şi-acum că Ana – Sora Ana şi moaşa – Coana Moaşă trăiesc. De-aia pune pansamente între pagini: să deraieze trenul. Să devină ele personaje principale ale unei cărţi-amintiri cu piramidoane, aspirine, „albocalmine” şi seringi.
O Soră Ana şi o Coană Moaşă a avut fiecare comună din ţara asta. Unii le văd, alţii nu!
De-aia este de două ori farmacista de treizeci de ani şi ceva tristă: Că am uitat de Ane, că am uitat de Moaşe.
Că nu mai există piramidon. Şi că, mai nou, se scrie şi se citeşte algocalmin.
Amin!
