Florin Tănăsescu
Eminescu o fi existat sau nu. Dar o ţară cu numele de România, da. Şi trebuia pusă la conservat.
Galant, candidatul cu chip de om îşi dezbracă sacoul şi-l face punte peste o mocirlă în faţa femeii ce coboară dintr-o trăsură, la gură de peşteră. Se uită galeş la ea şi-i susură: „Coborâm deci o treaptă, apoi două şi tot aşa, până ajungem la destinaţie. Sunt 30 de trepte-n total”.
Domnişoara tremură de frig. Sau de teamă? Poate de-amândouă la un loc, cine să bage de seamă ? Cine mai are azi sentimente ?
A doua treaptă. Se face semi-întuneric. „Mi-e frig!”, zice ea. Din garderoba la purtător, adică din buzunar, tânărul domnişor scoate un tricolor. O înveleşte. S-ar zice că numai el are sentimente…
– Să fii atentă acum! Urmează a treia treaptă, care nu există de fapt. Scara a fost cândva de lemn, iar asta a putrezit din cauza vechii moşteniri.
Însoţitorul se face punte – atâta galanterie numai la români poţi întâlni când intersu’ o cere – ea calcă pe el. „Mnezeii mă-tii de ţară, credeam că eşti mai uşoară”, înjură candidatu-n gând. Apoi afişează un rânjet tălâmb, pe care-l vedem pe orice afiş electoral, pe orice gard ori coteţ de javră turbată după putere. Domnişoara afişează şi ea un zâmbet în care se citeşte tristeţea. Dar, de ce să mai amintim noi despre tristeţi? Le-a însumat unul, Ovidiu, la mal de mare. Deci, întrebarea corectă este cine mai are azi sentimente?
– De-acum îţi va fi mai uşor. Vei întâlni şi cunoştinţe mai vechi d-ale tale. Să le saluţi, ca să arăţi că suntem un popor respectuos!
A zecea treaptă sub nivelul condiţiei umane. Joc de lumini şi umbre.
– Femeie, uite-ţi fiii tăi! Ştiu şi un şlagăr despre ei: „Priviţi măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine/ Română naţiune, ai tăi strănepoţi”. Gata, deja am devenit patetic. Lasă-i în plata Domnului, că sunt grăbit. Ce, ai lacrimi în ochi ? Şterge-le, cât mai repede !”
Avea dreptate candidatul. Cine mai are azi timp să-şi plângă copiii ? Cine mai are azi sentimente?
A douăzecea treaptă, adânc, în mizeria umană.
Se-aud urlete sălbatice. Era Horea, tras pe roată. Domnişoara se opreşte, uită de-a ei tristă soartă şi dă să-i oprească sângerarea cu tricolorul primit atunci, la a doua treaptă, când cobora spre minus infinit şi îi era frig.
– Dă-i dracului, oricum o să moară! Ce ţi-a venit? Suntem un neam grăbit. Şi- apoi, bagă la cap ce-ţi spun eu acum: Amărâtul a căutat-o cu lumânarea. A vrut răscoală? A vrut #rezist? Să reziste şi-acum. Hai, la drum!”
A douăzeci şi cincea treaptă sub cerul ne-nstelat şi legea imorală.
Se-aude un scâncet de copil. Vulturii îi dau târcoale. Maică-sa, Agripina, e disperată. Domnişoara dă să alunge vulturii.
-Stai calmă, femeie ! Te-a apucat dragul de copii ? Mai bine salvezi vulturii. Ăştia sunt acum la modă. Nu i-ai văzut pe-afară, vreme de treizeci de ani ? Sau ai fost oarbă?
A treizecea treaptă sub orice sentiment. Capăt de linie. Capăt de speranţă.
-Aici, Românie, te pun la conservat. Mai jos de-atât nu poţi coborî. E lut. Te scot când voi ajunge preşedinte.
30 de trepte sub pământ. O bancă pe care aşteaptă o domnişoară. E din lemn. Din lemn care deja a-nmugurit.
Sfârşit.
