Corespondenţă din Paris
de la Florin Tănăsescu
Ziduri, ziduri, ziduri. Porţi, multe porţi, ferecate. Şi soldaţi, parcă prea mulţi soldaţi în acest veac şi într-o ţară atât de tolerantă: Franţa. Duceam cu noi, precum un vis, cuvintele academicianului Eugen Simion: „La Sorbona erau studenţi din Anglia, din Etiopia şi din alte ţări care veneau la cursurile mele, de la Catedra de Limba română. Da, într-o astfel de universitate simţi cultura şi civilizaţia”. De data asta, Sorbona este păzită precum Bastilia.
Miercuri, 30 mai 2018. Pendulul lui Foucault, din Pantheonul aflat la câteva sute de metri distanţă de Universitatea Sorbona arata, cu o precizie enervantă, ora Parisului. Aceeaşi oră ca în Belgia. Cu o zi înainte, impasibil, acelaşi pendul arătase şi ora din Capitala Franţei şi pe cea a vărsării de sânge nevinovat de la Liege:10,30.
Numai că pendulele nu plâng niciodată, fiindcă nu intră în fişa postului lor şi vărsarea de lacrimi.
Se tem francezii de un nou atac terorist? „C’est le temps quand on peut dire aussi oui, aussi non”, ne spune un localnic („Este un timp în care poţi să spui la fel de bine da şi, tot la fel de bine nu.)
Enervant răspuns. Adică suntem într-o ţară şi pe un continent al absurdului? Da!
Da, fiindcă pe scena Teatrului La Huchette din Paris se joacă, neîntrerupt, din anul 1957 şi până în tulburele zile de azi ale Bătrânului Continent, în fiecare seară, două piese ale lui Eugen Ionesco: „Cântăreaţa cheală” şi „Lecţia”.
Sunt, aşadar, 61 de ani de lecţii despre cum cineva poate omorî aşa, din senin, pe altcineva. În „Lecţia” lui Ionesco, victima este o tânără de numai 18 ani, care nu ştie să adune şi să scadă.
„Nici Germania, nici Franţa nu au ştiut să spună stop imigranţilor. Iar acum, a venit vremea adunării morţilor de pe stradă”.Sunt cuvinte spuse nu pe scena teatrului în care răspunsul la întrebarea „Ce mai face Cântăreaţă cheală?” este „Se piaptănă!”, ci în spaţiul public. Dar…
Dar este prea târziu. Europa s-a temut, ani la rând, imediat după căderea altei Cortine (de Fier) de ţiganii români, de imigranţii ruşi, polonezi, unguri. Ani în care pe scena Teatrului La Huchette se juca şi iar se juca „Lecţia”. Iar Franţa se pieptăna.
Ziduri, ziduri, ziduri înalte are Sorbona. Din anul 1253 şi până în ziua de azi. Din când în când, amintitele porţi sunt desferecate pentru a intra studenţii. Noi nu mai avem şansa de a obţine vreo bursă pe-acolo. Suntem deja bătrâni. Şi nici pe aceea de a asista, cum spunea Eugen Simion, la un curs, fie el şi de inginerie. Ne-am fi simţit mai tineri, poate. Trebuia să ne programăm cu ceva vreme înainte. Dar nu acestea au fost motivele frustrării noastre, ci prezenţa, la vedere, a armelor. Or, între arme, cică muzele/cultura tac. Prostii. Se ţin cursuri, se joacă pe scenele teatrelor Ionesco sau Samuel Beckett. Chiar dacă în preajmă sunt arme. Deci, Parisul o fi el un „oraş al luminilor”, dar şi al paradoxurilor.
Sorbona, Sorbona! Pe fata asta ciudată, care seamănă din ce în ce mai mult cu eleva lui Eugen Ionescu, din „Lecţia”, n-am s-o iubesc niciodată.
Chiar dacă ştiu că, de 61 de ani încoace, în fiecare zi, moare.Iar mâine e o altă zi.
„Show must go on”, non?
