Pe strada Ecaterina Teodoroiu, chiar în curba din vecinătatea societăţii Floricon Salub, un rom fără adăpost, Bondilă Ion pe numele său, şi-a făcut un cort dintr-o bucată de plastic legată la baza unui copac. Ca să-şi întindă mai bine picioarele obosite în acest adăpost, pentru a obţine, cum s-ar spune în termeni consacraţi, mai mult spaţiu locativ (dacă aşa ceva se poate numi spaţiu de locuit), hainele sale murdare şi ponosite şi le-a scos afară, fără teama că s-ar putea trezi fără ele. Mai ales că vreo patru-cinci câini fără stăpân s-au pripăşit pe lângă cort şi îl păzesc în permanenţă, recunoscându-l pe Bondilă Ion drept unicul lor stăpân. Pentru că acesta din urmă, din bucata sa de pâine, obţinută de prin ghenele de gunoi ale blocurilor, le dă şi păzitorilor “locuinţei” sale. Câinii comunitari sar adesea la roţile maşinilor care trec prin zona cu trafic rutier intens la mai toate orele zilei. De aceea s-ar putea spune că patrupedele canine aciuate locului pot să încurce circulaţia autovehiculelor în orice moment. Mai exact în cele în care câinii sar în faţa maşinilor ce trec cu viteză, atunci când şoferii sunt nevoiţi să frâneze brusc pentru a evita impactul cu animalele înfuriate. Pe de altă parte, cu toate că ne găsim aproape de marginea municipiului, imaginea cortului nu este demnă de un oraş din Uniunea Europeană. Lui Bondilă Ion i-a fost stricată nu o dată “locuinţa” (nu a fost nevoie de buldozere pentru acest lucru), dar el a revenit mereu pentru a-şi reface adăpostul cu acoperiş din folie de plastic, fără pereţi şi cu podea bio – podeaua naturală a pământului pe care se tolăneşte noaptea. Ce s-ar putea face cu Bondilă Ion ne-a spus Gavriş Lingurar, preşedintele Asociaţiei “Frăţia Romilor”, care locuieşte în blocul central din Mogador, cartierul din imediata vecinătate a locului: “Omul cu cortul este Bondilă Ion, un rom de-al nostru, care a lucrat o vreme la Turnătorie, dar acum a ajuns fără slujbă şi fără adăpost. Toată iarna l-am ţinut lângă uşa locuinţei mele, pe holul blocului unde locuiesc. I-am mai dat şi de mâncare, pentru că ştiu că are o mândrie a lui, aparte, şi mai bine rabdă de foame decât să cerşească. Vara, însă, nu mai poate sta în holul blocului, din cauza căldurii şi a mirosului neplăcut. Dacă de la Primărie aş primi un metru cub de scânduri, i-aş face un adăpost jos, în lunca Doftanei, unde să nu deranjeze pe nimeni şi unde să poată sta şi el în condiţii cât de cât mai omeneşti. Aş putea să vă mai spun că, de câţiva ani, municipalitatea se interesează tot mai puţin, spre deloc, de soarta noastră, a romilor câmpineni. Când mergem să cerem să ni se mai dea de muncă, la câte o lucrare de investiţie cât de mică, ni se invocă motivul crizei economice şi al lipsei de bani. De parcă noi n-am simţi şi mai rău criza ! Se uită însă că una este să o ducă ceva mai rău cei care o duceau înainte bine, cei care aveau deja un nivel de trai ridicat, şi alta este să o ducă mult mai rău cei care o duceau înainte destul de rău, adică mulţi dintre romii noştri care au ajuns astăzi la disperare. Iar la disperare, din păcate, omul nu se mai poate controla.”
A.N.
