Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, bun găsit! M-am trezit azi cu dorința de a-ți scrie și cu multe doruri. Dorul cafelei proaspăt preparate, de pildă, cu care mă răsfățai în diminețile târzii. Cafeaua preparată după o rețetă știută de tine, la ibric, în câteva etape. Caimacul, zațul, timpul de fierbere, toate aveau un rost. Acum mă mulțumesc cu cea preparată în grabă, la aparat. Nu am răbdare și nici stare să-i dedic timp. O beau mecanic, fără ritualul de altădată. Gustul diferă. Mirosul e altfel. Nimic nu are nimic din ce era odată! Și dorurile s-au modificat. Da, îmi este dor de ce-a fost și nu va mai putea fi, dar îmi este dor și de ce s-a întâmplat mai ieri, dar este prea departe a se repeta azi. Mi-e dor de întâmplări, de oameni, de… Hărăzită sunt să trăiesc permanent acest sentiment greu traductibil, DOR!
Dorința de a asculta balade redate la pian mă mai încearcă, așa încât fondul sonor pe care-ți scriu e tandru și melancolic – „Mariage d’Amour”. În rimă cu vremea, căreia eu nu-i caut îmbufnarea, ci îndemnul la duioșie. Șederea mea acasă, în singurătate, pe o astfel de vreme, e binevenită. Timpul petrecut de mine cu mine, din când în când, îmi este necesar. Am nevoie de astfel de clipe de regăsire, de încercare, de căutare. În astfel de momente, când gândurile în liniște se așează, constat că în ultima vreme mă aflu așa cum mă uitasem, sau poate nu mă știam. Mă bucur de întâlnirea cu mine! Cu zâmbetul meu, cu tristețile și frământările mele.
Dragul meu, aș putea continua destăinuirile acestea care țin de vreme și de îmbierea ei. E fondul potrivit cu felu-mi de a fi, însă vremurile care ne încearcă țara, încearcă semenii, mă neliniștesc și pe mine, ca pe toți ceilalți. Și gândul îmi pleacă tot la tine. Oare cum ai scrie, ce ai spune despre ceea ce astăzi trăim? Despre haosul acesta bine dirijat? Așa încât parcurg cele patru volume ale tale de publicistică – „Ciorne”. Redau câteva fragmente care îmi par valabile și astăzi:
Sub titlul „Românul, privitor ca la teatru”, scriai: „(…) Nenorocirea însă începe în clipa în care poporul devine, a devenit, anormal. (…) Poporul a devenit un public de stadion în care echipa gazdă pierde. Se uită mut. Nici măcar nu fluieră. „Privitor ca la teatru”, scria, în „Glossa” lui, Eminescu. Numai că pe scena acelui teatru este omorât chiar el. (…) Eu, tu, spectatorule care te rezumi să înjuri în gând, grijuliu și înspăimântat ca nu cumva să-ți ghicească cineva gândurile, vom fi următorii pe eșafod. Poporul asistă pasiv, ca la teatru, la propria execuție. Balene sinucigașe? Nu. Mormoloci sinucigași. Mai are timp să se ridice din scaun și să protesteze? Poate. Dar și-a pierdut vlaga și glasul.”
Un alt titlu mi-a atras atenția „Redresarea României în 25 de puncte”: „(…) Poate merită să discutăm și alte soluții de ieșire din nenorocire decât cele care ne-au băgat în nenorocire. Puterea de azi n-are timp de așa ceva. Abia dacă face față iureșului de a aduna, în vreme de criză, pe rețeta exersată a furtului, bani, bani cu nemiluita, bani pentru partidul-stat, bani pentru fiecare mercenar în parte din legiunile politice ale puterii.”
Și constatarea dureroasă „Când toate se scumpesc, românii se ieftinesc”, îmi pare actuală: „(…) Scumpiri ale traiului, ieftinire – până la nivelul de a o da gratis – a vieții. Viața e tot mai scurtă și improbabilă în România. Un român costă din ce în ce mai puțin. Viața i se scurtează, mulți nu mai ating pensia”.
O continuare sau un început al citatului de mai sus, am găsit editorialul „S-a ieftinit cetățeanul român?”: „(…) Doar românii, marfă din ce în ce mai rară, nesocotind legile pieței, nu se scumpesc. Dimpotrivă, se devalorizează. Deodată cu țara lor, cu pământurile lor, cu împuținatele lor bogății. Tarabă mondială. Criză și supraproducție. Se vând nasturi, mașini, agrafe de păr, titluri de stat americane și acțiuni prin bursă. Se vând și români. Ia românul, neamule, ia românașul, la unul pe bani dau doi gratis, ia, că doar pe ăștia îi mai am. Sunt cam scorojiți, dar nu vă luați după aparențe. Trag bine la jug și se mulțumesc cu o mână de fân. Nu protestează niciodată, oricâte bice le-ai aplica pe spinare”.
Așa scriai, dragul meu, în „Ciorne”, volumul patru, publicat în anul 2011. Nu suntem departe de acolo în niciun fel. Poate ceva mai rău decât atunci. Citindu-te însă, cumva reușesc să-ți aflu părerea legat de ceea ce astăzi noi trăim.
Pentru a nu adânci și mai mult temerile, nedumeririle, te las în liniștea ta eternă, pe care sper că ai dobândit-o după ultimii ani de suferință. Mă rog deseori pentru tine. Și sper să fii bine, în lumină și odihnă. Eu rămân cu melancoliile mele, rămân aici, gata să înfrunt tot ce va să vină, să trăiesc bucuriile și tristețile ce-mi sunt pregătite. Dacă am putut până azi, voi reuși, sper, în continuare. Și mă gândesc la spusele de ieri ale unui tânăr șofer de taxi, cu care nu apucasem să schimb nicio vorbă: „Păreți o femeie puternică!”. Am vrut să-l contrazic, dar…
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
