Sfântul Varsanufie cel Mare și Ioan Profetul, ucenicul acestuia, au trăit în secolul al VI-lea, în timpul domniei împăratului Iustinian I (483-565). Au dus o viață ascetică în mănăstirea Avvei Serid din Palestina, lângă orașul Gaza. Cei doi Sfinți Părinți au explicat foarte deslușit necesitatea călăuzirii spirituale și a supunerii față de un povățuitor duhovnicesc. Acești Sfinți Părinți ne sfătuiesc să nu facem nimic fără a-l întreba pe părintele nostru duhovnicesc.Tratamentul prescris de părintele duhovnicesc trebuie să fie adaptat personalității celui bolnav sufletește, situației lui particulare, stării și dispoziției lui sufletești.În numeroase ocazii, patima fiind gravă, cu toată reticența ucenicului, duhovnicul trebuie să prescrie un tratament puternic. Este un rău doctor cel care tratează cu blândețe un abces tumefiat care poate duce la cangrenă. Rana trebuie deschisă și curățită, iar apoi tratată și pansată. De bună seamă că este nevoie și de deschiderea și colaborarea pacientului. Acesta trebuie să fie încredințat că părintele său sufletesc, pe care și l-a ales cu grijă, se luptă cu toată seriozitatea pentru a-l tămădui. Însă, ei atrag atenția și asupra faptului că este primejdios pentru un părinte duhovnicesc să nu dea atenție propriei mântuiri și să se concentreze în exclusivitate asupra rolului său de povățuitor spiritual: «Dumnezeu știe că dacă nu port grijă de mântuirea mea, de unde să am putere să vă ajut vouă?».
