Nicolae Dumitrescu
Mihaela Radu
Unele dintre cărțile sale au fost semnate în colaborare. La cele mai multe a trudit de unul singur. Altele au fost scrise sau asumate împreună cu colaboratori din anturajul Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga” și Societății Culturale „Ploiești – Mileniul III”.
A realizat lucrări care vor rămâne adevărate repere, sfidând trecerea timpului. S-a bucurat de fiecare apariție și a continuat să iscodească noi abordări. Neodihna gândirii și acțiunii sale i-a prelungit viața. Simțindu-se util, a făcut ca totul să pară mai suportabil, chiar dacă munca sa era pe cât de migăloasă, pe atât de trudnică.
De-a lungul vremii a adunat o mulțime de cărți, toate utile și de larg interes documentar -istoric. Câteva au fost premiate de către Asociația națională de istorie a presei și Asociația națională a bibliotecilor din România. Autorul, la rândul său, a fost gratulat cu diferite distincții onorante de către Prefectura Prahova și Consiliul Județean Prahova, „pentru slujirea culturii naționale”, ca și de Societatea Culturală „Ploiești – Mileniul III”, pentru reușite similare.
Onorat astfel și constant privit cu stimă și considerație de către breasla culturală locală și națională, Marian Chirulescu a decis, totuși, să se pensioneze înainte de termen (2006). Sănătatea precară l-a determinat să facă acest pas. Deși, a făcut, probabil, o mișcare neavantajoasă din punct de vedere economic, a câștigat în stima de sine.
Aproape imediat l-a „recuperat” Societatea Culturală „Ploiești-Mileniul III”. Aici și-a desfășurat întreaga gamă de posibilități și a scris aproape jumătate din cărțile sale de rezistență. Cea mai importantă contribuție poate fi considerată implicarea sa în redactarea câtorva capitole importante din Marea Carte a Ploieștilor – Tipografii, Edituri, Carte, Presă. A fost ca un respiro prelung, care i-a consolidat imaginea și i-a asigurat trecerea peste timp. Singurătatea lui cvasipermanentă, asumată deliberat, nu l-a stânjenit la modul major. Profesional vorbind. Doar bolile îl sâcâiau constant. Le ignora adesea și mergea mai departe. În ultimii trei-patru ani, vechiul beteșug s-a accentuat. Umbla cu greu, sprijinit de baston și numai prin casă. A avut parte de ajutorul unor prieteni de nădejde, iar strădaniei lor și devotamentului sincer pe care îl arătau constant se datorează răbdarea tenace cu care Marian Chirulescu a înfruntat neputința mobilității. Prin ei a fost menținută o minimă legătură cu lumea. Astfel viața lui cotidiană a putut să fie aproape de normalitate. A fost suficient pentru amplitudinea dedicării sale și a menținerii în orizontul atenției. A continuat să scrie, să citească enorm și să urmărească la televizor filmele preferate. Neastâmpărul său creator l-a definit pregnant. Ca un cărturar veritabil a știut să-și atenueze durerile, plângând sau zâmbind alături de marile valori ale umanității. Și alături de cărțile sale de suflet. Scria și citea zilnic, excluzând pauza odihnei de după amiază. Nu s-a plâns și n-a cerut la nimeni. N-a fost dator decât sieși, obstinantei sale griji de a lăsa în urmă mărturii credibile ale talentului, onestității și onorabilității sale. Lumea lui a fost preponderent lumea cărților. În ea s-a desfășurat amplu. I-a fost și familie și iubită. Ce-și poate dori cineva în plus, atunci când amintirea se regăsește neștearsă în propriile cărți, ieșind astfel din uitare?
Plecarea lui intempestivă, la sfârșitul anului 2022 – înmormântarea a avut loc chiar în ultima zi a acestui an – a fost ca o împăcare cu sine. O profesiune de credință, indirect sugerată, venită de dincolo de timp, ca o mărturisire ori ca un sincer omagiu, ar putea fi suportul final al acestui memento, rezumând în fapt un summum de idei, transfigurate în elogiu adus unei personalități eminente, care a trăit între cărți și pentru cărți, precum o cununie de nedesfăcut întemeiată sub semnul durabil al iubirii adevărate: Cărțile mele, iubitele mele cărți/ Adunate în rafturi, pe forme și rosturi,/ De mâini pricepute și pline de har,/ Slujind pentru ele, ca într-un altar./ Ați fost totdeauna lumina spre care/ am dat să ajung și eu, ca oricare;/ Prin ani, punți de zbor mi-ați întins/ Și surse mi-ați fost de trăiri ne-ngrădite./ La cumpeni ați stat alături de mine/ Și sens viețuirii aflat-am în lume./Cartea e dascălul nostru suprem/ Înzestrat cu averi și cu tot ce îi ceri,/ La care venim, cu inimi senine,/ Deslușiri să luăm și-nvățătură de bine;/ Cărți pentru oameni, adevărate comori!/ Ați fost și-ale mele și veți fi orișicând./ Fără de voi n-aș fi putut să trăiesc,/ Șansă iubirii să-i dau și-un alt înțeles…/ E astăzi o zi și mâine iarăși va fi,/ Mereu și mereu cât cuvânt vom rosti;/ Iubirea de carte ori prețul ce-l are/ Nu-ncape în grila rostirii banale./ Bucurați-vă încă, dragi cititori/ De gingașu-nsemn, în veci germinând,/ Urme nepieritoare lăsând pe pământ/ Cum soarele-n drumul său printre aștri. (N. D. – Laudă cărții).
