Nicoleta Dumitrescu
În ultimii ani, România s-a confruntat cu destul de multe evenimente nedorite, pe care a fost nevoită să le depășească. Evenimente care, din păcate, au scos la iveală mai ales lipsurile și practicile cele mai des folosite, în mai toate domeniile, gen ”lasă că merge și așa”, ”ia de aici și pune acolo” etc.
De departe, însă, două evenimente, la o oarecare distanță unul de altul – tragedia de la Clubul Colectiv și pandemia – au un punct comun ce s-a dovedit a fi extrem de fragil: sistemul sanitar. În primul caz, se știe foarte bine ce efecte a avut incendiul devastator din clubul bucureștean, dar la fel de bine au rămas întipărite și primele declarații ale unora dintre oficialii care erau în funcție la acea vreme, mai ales la Ministerul Sănătății, și care, când a venit vorba de tratarea peste hotare a acelor care suferiseră arsuri , au spus că, deocamdată, nu este nevoie de așa ceva pentru că ”Avem de toate!” și pentru că sistemul sanitar românesc are suficiente resurse pentru a trata toate victimele tragediei. Ulterior, însă, s-a dovedit că de fapt nu era deloc așa, spitalele din România neputând face față unui asemenea eveniment, dar și mai trist rămâne faptul că, după șapte ani de la producerea lui, în cazul în care s-ar mai produce unul similar – Doamne ferește!- nu ar face față nici acum. Și asta pentru că nici astăzi, în ciuda promisiunilor, România nu are un spital pentru mari arși! S-au schimbat atâția miniștri la Sănătate, însă problemele au rămas aceleași! Culmea, ele s-au văzut în toată splendoarea lor și în ultimii doi ani, odată cu pandemia, fără ca multe lucruri să se schimbe în bine. Asta în ciuda faptul că, așa cum s-a constatat, cu toată presiunea, sistemul sanitar care a fost în linia I a rezistat tuturor valurilor noilor coronaviruși. Eroic, am spune, dar s-a văzut cu cât sacrificiu, mai ales din punct de vedere uman.
Zilele trecute, însă, a ieșit la iveală o nouă ”lucrare”, făcută pe repede înainte, așa cum veșnic sunt obișnuite autoritățile din România. Spitalul modular de la Pipera va fi vândut bucată cu bucată, deoarece compania municipală care deținea containele este în insolvență, iar creditorii bat la ușă, autoritățile locale refuzând să plătească factura pentru lucrări invocând nerespectarea contractului. Asta în contextul în care incinta, în care au fost tratați peste două mii de pacienți cu forme ușoare de covid, a funcționat numai opt luni, unii specialiști susținând că la Pipera nu a fost niciodată un spital modular, ci doar o înșiruire de containere pentru muncitori!
Ce înseamnă asta? Nu înseamnă altceva decât că este un nou exemplu de muncă și bani ce s-au irosit în zadar, așa cum s-a tot obișnuit în România! Atunci când au fost urgențe, în speranța de a face față provocărilor, ”planul de bătaie” a inclus și cârpeli, dar și aplicarea de bandaje, mai ales pe răni vechi, netratate la timp.
Să readucem în discuție spitalele care există doar pe hârtie? Chiar dacă nu ar mai fi cazul, acestea revin în atenție o dată la patru ani, când politicienii au grijă să le treacă în ofertele lor electorale. Așa s-a întâmplat și acum doi ani când, tot așa, partidele, în speranța de a atrage cât mai multe voturi de la electorat, promiteau, printre altele, și spitale noi. S-a săpat măcar fundația la unul dintre spitalele promise? Mai e de așteptat, iar când vine vorba despre motive, tot ei, politicienii, sunt primii care le și găsesc. Așa se întâmplă însă când tot ceea ce se promite este fără niciun fel de perspectivă, ofertele electorale nefiind altceva decât un fel de reactivare a vechilor promisiuni. De aici și veșnicele tronsoane de autostradă care, tot pe hârtie, se iau la întrecere cu construirea spitalelor, în fapt, timp prețios tocat în zadar!
