Dumnezeu nu este suspendat în cer, plecat în concediu de odihnă pe perioadă nedeterminată, ci oricând aproape, gata să ajute, să scape de primejdie, să încurajeze, să inspire

Interviu cu preot Claudiu Băzăvan, doctor în Teologie

• ”Lumea a luat-o razna, nimic nu mai este stabil, totul pare cuprins de
absurd; omul contemporan a devenit un rătăcit în propria viață”; • „Când toate ne merg bine, Îl ținem pe Dumnezeu la distanță, dar când dăm de greu, devenim peste noapte credincioși, Îl strigăm, Îl judecăm, Îl condamnăm, ne revoltăm”; • ”Unul dintre pomelnicele care mi-au căzut în mână de-a lungul vremii începea în felul următor: ”Suma de 300 de milioane de euro să fie a mea în 30 de zile”; • ”Și printre preoți s-au cuibărit neaveniți cu inimi înguste și minți seci, care nu au învățat să iubească oamenii”

Luiza Rădulescu Pintilie

Anul 2022 a fost declarat, de către Patriarhia Română, drept „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului”, motivându-se o asemenea decizie prin faptul că “s-a constatat o necesitate a accentuării rolului rugăciunii în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, mai ales în contextul restricţiilor cauzate de situaţia pandemică mondială”, dar şi o denaturare a rugăciunii prin influenţa religiilor orientale şi a practicilor pseudo-religioase”. În acest context, am considerat că poate fi de interes pentru cititorii noştri un dialog purtat pe această temă cu preotul Claudiu Băzăvan – doctor în Teologie, fondator şi director al publicaţiei de informare şi opinie ortodoxă „Conştiinţa”, autor de cărţi, prelegeri şi articole cu caracter cultural şi religios, preot la “Catedrala Eroilor“ din Ploieşti. Cu atât mai mult cu cât un recent sondaj – ediţia decembrie 2021 a „Barometrului Vieţii Religioase”, realizată de Laboratorul pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS), în parteneriat cu Secretariatul de Stat pentru Culte şi cu Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale (ISPRI) – a evidenţiat că Biserica se află pe locul trei în topul încrederii românilor în instituţii, după Armată şi Academia Română, la polul opus regăsindu-se Parlamentul, Guvernul şi partidele politice. În pagina 6 puteţi citi interviul realizat cu distinsul nostru interlocutor, căruia îi mulţumim şi public pentru întreaga deschidere cu care a răspuns demersului nostru jurnalistic.

– Ne aflăm, părinte dr.Claudiu Băzăvan, într-un an declarat „an al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinilor. V-aș ruga să ne explicați, mai întâi, cum ar trebui să interpretăm, pentru viața noastră cea de toate zilele, faptul că prin rugăciune” Omul lăuntric primeşte „cuvinte negrăite pe care nu este cu putinţă omului a le spune” (2 Corinteni 12, 4)?
– Acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de rugăciune. Lumea a luat-o razna, nimic nu mai este stabil, totul pare cuprins de absurd. Lipsindu-se de principii și reguli, omul contemporan a devenit un rătăcit în propria viață, habar nu are ce caută prin zonă, de unde vine și încotro se îndreaptă. A reduce totul la consumul de timp și materie, iată suprema înfrângere! Nu întâmplător tristețea pune stăpânire pe tot mai mulți încă de la vârsta la care omul are toată viața înainte. Bieții oameni, crescuți în mirajul confortului și într-o cultură de tip entertainment, incapabili să își asume greul vieții, fug mâncând pământul de întrebările fundamentale. Vine, însă, vremea când aceste întrebări, ivite din ADN-ul sufletului, devin tot mai contondente. Nimeni nu scapă, toți suntem forțați să formulăm câte un răspuns. Iar răspunsul nu îl pot formula google-ul, contul de facebook sau buletinul de știri. Rămâi numai tu, cu măștile căzute, cu rimelul scurs, în fața oglinzii sufletului. Ce coșmar! Ce caut eu în viața mea? Ce trebuie să fac? Încotro s-o iau? Al cui sunt? Biserica vine cu un răspuns precis, verificat de atâtea generații și formulat o dată pentru totdeauna de Întemeietorul ei: nu ești o întâmplare, un consumator, un trup devorat de timp în drum spre mormânt: tu ești copilul lui Dumnezeu! Mult mai prețios decât te socotește societatea, mult mai frumos decât te vezi tu însuți în oglindă și decât te imaginezi, o ființă nemuritoare hărăzită fericirii, purtând în tine matrița lui Dumnezeu. Zâmbetele, îmbrățișările, cântecele, răsăriturile și apusurile, bucatele, viața în ansamblu și în detaliu, toate sunt daruri de Sus ca să privești în Sus. Rugăciunea personală, trecută prin proba de foc a lacrimilor și însuflețită de rugăciunea comună din Biserică, descoperă o nouă frecvență, cea descrisă de sfântul Apostol Pavel în textul evocat.
– Părinte Băzăvan, ştim să ne supărăm pe Dumnezeu în momente de încercare ale vieţii şi se pare că ne pricepem să îl certăm atunci când lucrurile nu merg în viaţa noastră aşa cum ne-am dori. Nu ştiu însă dacă ştim cu adevărat cum ar trebui să ne rugăm, unde şi când e mai potrivit să ne rugăm. De aceea v-aş ruga să ne spuneţi ceva despre acest moment al rugăciunii, mai ales pentru aceia dintre noi mai puţin prezenţi în biserică, pentru cei care cred că momentul întâlnirii cu biserica e mai spre bătrâneţe, când celelalte priorităţi – cariera, familia, starea materială – sunt atinse.
– Într-o măsură mai mare sau mai mică, toți ne facem vinovați de ipocrizie. Când toate ne merg bine, Îl ținem pe Dumnezeu la distanță, pasămite nu avem nevoie de El, prezența Lui ne-ar deranja, mai ales că El vine cu sfaturi, cu îndemnuri, cu avertismente. Ni se pare că atentează la libertatea și la fericirea noastră, așa că decidem să Îl excludem sau să Îl ținem la respect până una alta. Eventual până la o vârstă înaintată, când socotim că s-ar cuveni să ne apropiem, în sfârșit, de Biserică. În realitate, cei mai mulți, obosiți și înăcriți, nu se mai întorc niciodată, iar alții nici nu apucă vârsta senectuții, cum spune proverbul: ”Văd pe gard mai multe piei de miei decât de oi bătrâne”. Dar când dăm de greu, devenim peste noapte credincioși, Îl strigăm, Îl judecăm, Îl condamnăm, ne revoltăm în loc să Îi cerem iertare că nu I-am îngăduit atâta vreme să zăbovească în preajma noastră. Regret să vă spun, dar numai în Biserică omul poate redescoperi calitatea lui de copil al lui Dumnezeu și ființă deschisă către Lumină. Pe marea învolburată a vieții, înotătorii solitari sunt condamnați la înec.
– Dumnezeu îi ascultă şi pe cei care se roagă „cu cuvintele lor”, fără a şti rugăciuni din cărţile sfinte ?
– În cea mai cunoscută rugăciune, singura predată de Iisus Hristos, Îl numim pe Dumnezeu ”Tată”. Făpturi nevolnice, încărcate de suferințe, de slăbiciuni, de doruri, cutezăm să Îl numim pe Dumnezeu în acest mod! Mai mult, în manuscrisele vechi se pare că apelativul era de fapt un diminutiv: ”Tăticule!” Câtă tandrețe, câtă apropiere, câtă dragoste! Copiii se află permanent în grija Părintelui, chiar dacă unii Îl reneagă, Îl resping, Îl nesocotesc. Oricând Părintele Se află în apropiere, gata să răspundă, să vină în ajutor, să încurajeze, să salveze. Dumnezeu Se află doar la o distanță de un strigăt. De fapt, cu un strigăt începe întoarcerea Acasă. Nimeni nu poate striga în locul tău -nicio persoană și cu atât mai puțin o instituție. În același timp, rugăciunile consacrate provin din experiența multor generații care L-au căutat pe Dumnezeu și L-au găsit. În Biserică, noi nu doar strigăm la pereți (fie ei și zugrăviți cu superbe icoane), noi chiar primim răspuns. Experiența noastră descoperă prezența copleșitoare a Celui pe Care Îl invocăm. Cum ne și spune: ”Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20). Noi putem confirma, se întâmplă aievea!
– În faţa lui Dumnezeu, e vreo diferenţă între rugăminte şi rugăciune?
– Sfântul Isaac Sirul (secolul VII) avertiza: ”Nu îl batjocori pe Dumnezeu cerându-I lucruri mai mici decât El!” Experiența demonstrează că multe din dorințele noastre sunt împotriva noastră, că deseori nu știm ce cerem și că dacă ni s-ar împlini anumite solicitări ne-ar fi mai rău. O vorbă cunoscută spune ”Ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să se împlinească!” Unul dintre pomelnicele care mi-au căzut în mână de-a lungul vremii începea în felul următor: ”Suma de 300 de milioane de euro să fie a mea în 30 de zile”. Continua: ”Suma de 300 de milioane de euro sunt banii mei și în 30 de zile o să-i am. A4 să fie mașina noastră în 30 de zile”. Un alt pomelnic: ”X se roagă pentru sănătatea lui și a familiei, spor și izbăvirea de rele”. Cereri firești, la urma urmei. Surpriză însă: pe spatele hârtiei am descoperit două rânduri de numere pentru următoarea tragere 6 din 49 (nu consemnez aici numerele ca să nu dau idei).
Rugăciunea ”Tatăl nostru” oferă soluția: ”Facă-se voia Ta!” Voia mea poate fi chiar împotriva mea și a altora, voia Lui este întotdeauna în favoarea mea și a celor din jurul meu. Uimitor este că, pe măsură ce aprofundezi experiența rugăciunii, îți dai seama că ești permanent însoțit, inspirat, că altcineva face pârtie în viața ta, îți deschide drumul, la o adică se aruncă în foc pentru tine. Încât nici nu mai e nevoie să ceri ceva anume, toate vin ca daruri de Sus și ceea ce vine de Sus este întotdeauna în favoarea Ta. Refrenul rugăciunilor din Biserică și din cărțile de cult este ”Slavă Ție, Doamne!” Creștinii știu și girează cu viața lor ultimele cuvinte rostite pe pământ de Mântuitorul lumii: ”Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului!” (Matei 28, 20)
– Vorbiţi-ne puţin despre „Rugăciunea inimii”.
– ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa!” Rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii a atras și atrage încă un larg interes. Din păcate, se vorbește mult despre această metodă și se practică foarte puțin, după cum mulți teologi de profesie vorbesc mai mult despre Dumnezeu decât cu Dumnezeu.
Invocarea numelui lui Iisus vine din nevoia dramatică a sufletului de a se afla în permanentă comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Sofronie de la Essex (+1993) afirma: ”Viața nu e un lucru simplu. Omul flămânzește după un dialog nemijlocit cu Cel care L-a chemat din liniștea neființei în această tragicomedie absurdă”. Ca într-o icoană sau ca într-un vas plin cu mireasmă, în numele Său este prezent El Însuși. Iar prezența Lui devine izvor nesecat de bucurie, de entuziasm, de pace și de lumină. Lipsa Lui, în schimb, provoacă suspine, tristețe, nefericire, cum afirma Fericitul Augustin (+430) ”Te-am cunoscut, Doamne, și neliniștit este sufletul meu până când se va odihni întru Tine!” În realitate, toți suntem ahtiați după Dumnezeu, dar ne amăgim la nesfârșit încercând să ne ostoim dorul după El cu surogate, ca și cum foamea de veșnicie ar putea fi astâmpărată cu materie. Nu recomand să se practice această rugăciune decât sub povățuirea unui duhovnic experimentat care să stabilească oportunitatea și metoda aplicării. Un medicament atât de tare trebuie prescris de un medic priceput, altfel riscă să dăuneze grav sănătății pacientului.
– Cine consideraţi că are datoria să ne înveţe să ne rugăm, să ne închinăm, şi când apreciaţi că e momentul potrivit?
– Dacă părintele nu își învață copilul, încă din fragedă pruncie, să se roage, copilul acela va crește cu grave deficiențe sufletești. El va afla mai greu decât alții de vârsta lui, dacă va afla vreodată, că oricând se poate bizui pe ajutorul lui Dumnezeu, Care nu este suspendat în cer, plecat în concediu de odihnă pe perioadă nedeterminată, ci oricând aproape, gata să îl ajute, să îl scape de primejdie, să îl încurajeze, să îl inspire. Părinții sunt cei dintâi datori să îi îndrepte copilului ochii și inima spre cer, altfel îl vor avea pe conștiință, transformându-l într-un ins materialist, suficient sieși, lipsit de orizont, expus tristeții și eșecului. Eu și Dumnezeu, iată titlul celei mai frumoase povești de dragoste, o poveste care începe acasă, în copilărie. Dacă nu începe de acasă, este posibil să nu mai înceapă niciodată. Școala, în ciuda firavelor ore de religie, și acelea aprig contestate, este împotriva lui Dumnezeu uneori explicit, dar și pentru că, din rațiuni umaniste și de corectitudine politică, refuză să vorbească despre El. Statul, prin instituțiile sale pretins democratice, nu obosește să ridice ziduri împotriva religiei și, implicit, împotriva celor care o practică, în ultimă instanță împotriva lui Dumnezeu. Rămâne o singură scăpare: Biserica, doar că și aici se strecoară și puiesc lupi în blană de oaie sau camuflați în păstori. Drumul către Biserică și privirea ridicată spre cer se deprind greu. Dar dacă omul ține cu tot dinadinsul să se regăsească pe sine însuși, să își recupereze speranța, bucuria și sensul de a fi, i se vor scoate în cale, providențial, oamenii, situațiile și locurile de care are nevoie.
– Cu siguranţă vă sunt cunoscute diversele teorii care susţin că fiecare verset din rugăciunea „Tatăl nostru” – cea pe care vreau să cred că o ştie fiecare dintre noi – are legătură cu un anume centru energetic al organismului uman şi că rostind, timp de patruzeci de zile, la aceeaşi oră, de patruzeci de ori, această rugăciune, e influenţat inclusiv ADN-ul. Dumneavoastră cum interpretaţi asemenea abordări, unele argumentate ştiinţific, altele preluate şi promovate în masă fără niciun discernământ, aş îndrăzni să spun cu agresivitate şi fanatism pe alocuri?
-Nu cunosc în amănunt aceste teorii și nu sunt defel interesat. Dar pot să vă asigur că rugăciunea stăruitoare, fie că e vorba de ”Tatăl nostru”, de un acatist sau de psalmi, resetează mintea și însuflețește inima, ușurează trecutul și luminează perspectiva, mai ales dacă rugăciunea este înmuiată în lacrimi de pocăință sau de recunoștință. Ochii care plâng îl văd pe Dumnezeu, spune un proverb. Noi nu ne rugăm ca interlocutorul celest să ne rezolve problemele de sănătate, de familie sau de muncă. Ne rugăm ca să respirăm, ca să nu ne sufocăm sub presiunea lumii și a condiției umane. Trăgând în plexul inimii aerul rarefiat al înălțimii, simțim prezența binevoitoare, luminoasă, copleșitoare a Lui. Am întâlnit în breaslă nu puțini rugători profesioniști lipsiți de smerenie, de bunătate și de dragoste. Plini de ei și goi de Dumnezeu, fariseii de altădată nu ne-au părăsit, de fapt, niciodată. Mai este nevoie de ceva esențial: de inimă curată. Câtă vreme nu ne silim să ascultăm poruncile Lui și să ne luptăm cu propriile slăbiciuni și patimi, în zadar ne vom ruga. Vă amintesc că prima condiție a fericirii este sărăcia cu duhul (Matei 5, 3), adică simplitatea, naturalețea, smerenia și că numai cei curați cu inima Îl cunosc pe Dumnezeu (Matei 5, 8). Pentru ceilalți accesul este blocat.
– V-aş ruga să acceptaţi, părinte Băzăvan, să mai rămânem puţin în această zonă. Şi iar sunt convinsă că ştiţi că pe reţelele de socializare – atât de prezente în viaţa noastră- circulă practica de a transmite către prieteni tot felul de rugăciuni, cu precizarea de a fi retransmise la 7, 9 sau 40 de alţi prieteni şi cu promisiunea că acela care va respecta jocul va trăi o mare reuşită, dar şi sub ameninţarea că acela care va întrerupe acelaşi joc mare blestem va îndura. La aceste practici cum apreciaţi că ar trebui să ne raportăm?
– Sunt rezervat față de aceste practici. Nu recomand intrarea în asemenea cercuri în care omul devine prizonierul unor inși care nu au nimic în comun cu credința. Rugăciunea adevărată bucură inima și limpezește perspectiva, cum spune psalmistul: ”Inimă curată zidește întru Mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește în cele dinlăuntrul meu! (Ps. 50, 11). Nu cantitatea rugăciunilor, ci ardoarea contează. Mai de folos le-ar fi celor care se ocupă cu asemenea practici absurde să își noteze în agendă ca duminică să se grăbească spre biserică pentru a-L asculta și a-L întâlni pe Dumnezeu. Să își noteze de asemenea în agendă, cu litere îngroșate, urgența întâlnirii cu duhovnicul și stabilirea pravilei de rugăciune și o listă de lecturi ziditoare. Cine nu are duhovnic să caute și îl va găsi, cine nu are biserică în care să se refugieze să o caute și nu va regreta.
– Sunteţi, părinte Băzăvan, nu numai preot, ci şi un om de cultură, un intelectual cu o deschidere deosebită spre cuvântul tipărit în reviste şi cărţi. Şi tocmai această deschidere îmi da curajul să vă rog să acceptaţi să exprimaţi un punct de vedere legat de un fenomen destul de des întâlnit. Cu puţine zile în urmă, cineva mi-a relatat o asemenea situaţie: la căpătâiul unui bătrân stins din viaţă, mai mult decât cunoscut şi apreciat în comunitate, aproape o oră familia a fost înfruntată şi iar înfruntată, cu voce tare şi ridicată, că acela pe care îl plângeau nu prea dădea pe la biserică. Ba, puţin înainte de slujba de înmormântare, preotul spusese public că nici nu ar fi trebuit primit în biserică. Situaţia nu e singulară. Cum apreciaţi o asemenea abordare a legăturii între biserică şi comunitate, între „păstor” şi fiecare membru al „turmei” sale?
– Am cunoscut câteva cazuri pur și simplu revoltătoare, precum cel descris mai sus. Când membrii familiei sunt loviți de suferință, ultimul lucru la care se așteaptă și de care au nevoie din partea preotului este o serie de mustrări și reproșuri. Oamenii trebuie consolați, încurajați, nu altoiți cu vorbe grele. Și printre preoți s-au cuibărit neaveniți cu inimi înguste și minți seci care nu au învățat să iubească oamenii. Ce păcat! Slavă Domnului, cazurile de acest gen sunt, totuși, izolate.
– Purtăm dialogul nostru într-o perioadă grea, a celor doi ani în care pandemia ne-a schimbat tuturor vieţilor, iar unora brutal şi dramatic. Un preot ca domnia voastră ce a constatat într-o asemenea perioadă din relaţia cu cei pe care îi are în grija duhovnicească , din ceea ce se întâmplă în jurul său, şi care ar fi îndemnul pe care l-aţi adresa ca să ne fie tuturor mai uşor de traversat o asemenea perioadă şi de a merge, aşa cum e în firescul vieţii, mai departe?
– Îndrăznesc să spun că suferința colectivă care ne-a cuprins de doi ani ne era necesară. Prea o luasem razna, prea ne lăsasem furați de lume, prea căzusem în materie, prea ne credeam dumnezei pe pământ. Șandramaua de lux s-a prăbușit peste noapte! Lumea pe care o construisem și pe care o credeam statornică fusese ridicată pe temeliile șubrede ale orgoliilor și ale suficienței. Pandemia, cu toate consecințele nefaste, a fost îngăduită de Dumnezeu ca să revenim la fundamentele vieții, ca o șansă, poate ultima, de a ne regăsi pe noi înșine, de a reevalua aspirațiile, dorințele, însăși condiția noastră în timp și în spațiu. Ce păcat că numai prin suferință ne trezim! Lasă că mulți nu se dezmeticesc nici măcar când dau de greu!
Mi se pare că asistăm la o polarizare: cei buni devin și mai buni, cei credincioși ard tot mai mult, cei răi devin și mai răi, cei necredincioși devin și mai indiferenți. Se aleg apele, se selectează oamenii, iar sita tot cerne. Pandemia ne obligă să ne dăm arama pe față. Într-o perioadă în care măștile au devenit un accesoriu obligatoriu, măștile ipocriziei cad tot mai mult.
Îndemnul meu este ca oamenii să își facă viața cât mai frumoasă, să petreacă tot mai puțin timp în fața micilor ecrane și pe rețelele de socializare, unde devin pradă ușoară păpușarilor manipulatori și să trăiască pur si simplu. Să se bucure de oamenii care îi iubesc și pe care îi iubesc, de un cântec bun, de o carte inspirată, de o icoană delicat zugrăvită, de un zâmbet, de o îmbrățișare, de o poezie, uneori de o mâncare bună și de un pahar de vin. Și să nu uite că toate sunt daruri de sus la capătul cărora Îl putem zări pe Cel care ni le dăruiește și Care Se tot silește să ne vadă fericiți. Starea de bucurie ne salvează. Cum spune fericitul Augustin: ”Cântă și mergi mai departe, Dumnezeu te așteaptă la capătul drumului!”