Lucian Avramescu
Chiar, încotro Doamne? Unde te duci? Și tu, omule, zic eu, pentru că întrebarea o pune Sfântul Petru lui Iisus, în Roma răstignirilor, iar eu, nu în latină, ci în română, dulce derivat lingvstic, ţi-o pun ţie și mi-o pun mie: Încotro, omule?
Sunt zorii, dealurile se lasă pipăite de o lumină confuză, iar ploaia ia măsura acoperișului casei mele, cu un transparent centimetru de croitorie. Am intrat anapoda și în iulie. La prânz crapă planeta de căldură, într-un orășel american, învăţat cu frigul californian, au fost cincizeci de grade la umbră, iar bătrânii, care n-au apucat așa ceva, nici ei, nici bătrânii bătrânilor lor, au murit toţi sau aproape toţi nu că au fiert, ci de mirarea de a fierbe. Mă uit la ploaia mea de 1 iulie, puţină dar cu nori îmbelșugaţi care la trei azi noapte au ţinut banchet în cer, fulgerele se prindeau lanţ iar casele, iluminate feeric, cu toate că electrica murise, dansau din geamuri pe ritmul bombardelor de sus.
Aseară, o doctoriţă în tornade și fulgere a explicat unei televiziuni că nu știe ce să mai explice. Încălzirea globală trebuia să se petreacă într-o sută de ani cu două grade, nu cu douăzeci sau cincizeci într-o săptămână de iese oul fiert deja din curul găinii care-i și ea rumenită în tigaia bătăturii planetare. Lucrarea doctoriţei de climă nu poate fi suspectată de plagiat, fiindcă acum doi ani, adică înaintea erei noastre, nimeni nu îndrăznise să scrie o așa gugumănie. O altă televiziune transmite cum deszăpezesc nămeţii de un metru de grindină niște buldozere care asudă din pneuri și arcuri la Tropice să elibereze străzile unui oraș năuc de iarnă.
Quo vadis?, întreb și eu în gând, fiindcă vocea mi-e mută să strig tare încât să se audă în toate furnalele lumii și-n toate afumătorile de slană și-n toate grătarele chimice pe care gătim sfârșitul planetei cândva albastre.
Meșterii mei vin deodată cu lumina să se suie pe schelele Bisericii din Livadă, vin în pas vioi, netemători ca Ana lui Manole, și prima ploaie subţire de iulie pare să-i răcorească pentru canicula de la prânz, când pietrele le ard în palme, dar nu contenesc să suie, ca pe o nădejde, altarul Maicii lui Iisus.
Eu? Eu cu socotelile și planșele și numărat zilele mele și zilele de lucru. Elena, prietena cu daţi un leu pentru Biserica Livezii din Muzeu, mă întrebă dacă mai pot și eu îi răspund că da și nu mint fiindcă am scos iar la vânzare clădirea redacţiei din Sfinţii Voievozi nr. 21 A, Sectorul 1, vinde și cel de alături, de la 21 B, împreună fac o suprafaţă de 1000 mp, lângă Piaţa Victoriei, la doi pași. Deschiderea la stradă e de 17 m, terenul dreptunghiular, clădirea lui aproape că nu mai e, dar a mea e în vigoare, făcută și refăcută cu etaj în 2000. Deci, dacă vrei să mă ajuţi să sui spre cer Biserica, găsește-mi un client Elena și voi, bunele mele prietene, iar eu promit să las sub preţul zonei, fiindcă n-am încotro. Pot da lămuriri la adresa lucian.avramescu@yahoo.com celui interesat.
Și iar întreb ca Sfântul Petru, ”Quo vadis, Domine?” și-mi vine în cap un roman pe care l-am citit pe nerăsuflate, dar cine mai are timp de romane pe vremea asta și pe vremurile astea?
Buni zori, prieteni, și să aveţi norocul de a respira aerul prietenos al planetei noastre de altădată!
