Seară bună, dragă Lucică! Acum am terminat cartea ta, „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. Am zăbovit mai mult asupra ei deoarece aşa obişnuiesc eu să citesc o carte bună. Mai ridic privirea din pagină şi fug cu gândul pe firul spuselor autorului, mai reiau o frază a cărei aleasă meşteşugire mă încântă şi pe care parcă aş vrea să o memorez…
M-am regăsit, Lucică, în uimitor de multe dintre episoadele vieţii tale: copilul care făcea mămăliga şi o înfăşura în şervet spre a o duce caldă lingurarilor de la praşilă; liceanul de la „Bălcescu” , din Vâlcea; ziaristul de teren care n-avea drept scule decât pixul, carnetul şi ochiul vigilent; omul de acum, cugetător sub muzica ploii şi prins în vârtejurile vieţii… Îţi mulţumesc, prietene, pentru această plăcută şi emoţionantă incursiune prin anii care au trecut!
Mai presus de toate, însă, citindu-te cu inima legată de durerea ta, am reuşit să înţeleg pe deplin ceea ce, până acum, mintea mea nu izbutise să bată atât de profund. Am înţeles la adevărata dimensiune suferinţa, disperarea, revolta, însingurarea, înlăcrimarea – fiecare în parte şi toate la un loc – de a-ţi pierde atât de preţuitul dar al viului grai. Da, Lucică, este înspăimântător! Am înţeles asta şi am lăcrimat şi eu, odată cu tine. În firescul obişnuinţei de a deschide gura aproape instantaneu, chiar nu-mi puteam închipui până acum dramatismul imposibilităţii rostirii.
Cât realism în cugetarea că adevărata valoare a sănătăţii nu o poţi cunoaşte decât de pe patul unui spital! Sau, altfel spus, atunci când nu o mai ai.
De ce ţi s-a întîmplat ţie asta? Tu, poetule, tu, scriitorule, ar trebui să înţelegi mai bine decât mine. Ce ştiu eu este că toate câte Dumnezeu le-a dăruit omului a făcut-o cu un riguros echilibru. La tine cred că s-a lăsat sedus de imaginația ursitoarelor şi te-a fericit cu talentul de a meşteşugi cuvântul cum n-a făcut-o cu mulţi pământeni. Acum, la al 72-lea ocol al tău în jurul Pământului, cum frumos ai zis, şi-a dat probabil seama că în mărinimia Sa a pierdut echilibrul. Şi a socotit că trebuie să îţi ia ceva înapoi. De metaforă, de poezie, de feminitatea lumii, de soare, îngeri, iarba, rouă…te-a văzut prea îndrăgostit. Şi, îngăduitor cu tine, te-a cruţat. La îndemână i-a venit atunci viul tău grai… Şi ştii , prietene drag, de ce ţi-a frânt această sfântă întâlnire a cuvântului cu gura? Pentru a-ţi oferi unicitatea. Pentru a te nominaliza pe tine, poet, scriitor, ziarist, ca unic trimis special pe frontul atât de crunt al nerostirii cuvintelor.
Aşa că trebuie să fii înţelegător, Lucică. Viaţa merită să fie trăită aşa cum e ea. Inclusiv aşa cum realist şi pilduitor chiar tu spuneai: cu datoria ce o ai de scriitor. Pentru tine, pentru cei dragi ţie, pentru prietenii care te aşteaptă să îi saluţi în zori, eşti dator , maestre, să împingi pieptul în față şi să priveşti înainte. Filmul continuă să capete originalitate şi interes. S-a schimbat doar decorul…
Ai de la mine un salut, o apreciere în tot ceea ce faci, un mulţumesc şi o preţuire!
(Dumitru Cârstea, director și proprietar al Ziarului Prahova și Editurii cu același nume, vechi prieten al poetului)
