Giorgiana Radu
Analize. Statistici. Cifre. Morți. Vii, în pragul denigrant al sfârșitului, la terapie intensivă. Șanse puține de supraviețuire pentru pacienții de la ATI, spune un medic. Inconștienți cât cuprinde. Noi toți. O țară, din nou, greu încercată. Un dușman pe care, cu indolență și prostie, îl alimentăm permanent. Îl hrănim cu viețile proprii, și nu doar. Haos. Dar unul pe care nu vrem să-l vedem, iar pe spinarea lui se șterg multe, se trec cu vederea, se prescriu. „10 august”, doctorate iluzorii ale unor politicieni care ne decid sărăcia, legi alambicate trecute prin Parlament cu „dedicație”, și câte alte necreștinești se adăpostesc bine la umbra răpciugosului coronavirus. Moarte pentru unii, binecuvântare pentru alții. Așa e în viață. Ghinionul și norocul merg împreună, dar țintesc diferit.
Până mai ieri eram numărați doar ca locuitori ai țării și ca votanți. Astăzi, ne-am preschimbat în cifre care alcătuiesc numere de îmbolnăviri, morți, gravi, asimptomatici. Îngrijorător este faptul că din acest recensământ al bolii secolului fac parte foarte mulți medici și personal medical auxiliar. Dacă și aceștia se înjumătățesc, avem toate șansele la neșansa supraviețuirii.
După marele exod al doctorilor și asistentelor, cu mult înaintea pandemiei, a urmat dezertarea unora de teama coronavirusului, iar acum a început secerișul de-a valma în spitale, pacienți și medici deopotrivă.
Medicii, huliți de multe ori, și uneori pe bună dreptate, astăzi ne sunt, ne pot fi salvare. În această luptă oarbă, ca în multe altele cu boli agresive, ei fac diferența dintre viață și moarte. Doar că sunt o mână de oameni, pentru o populație în bună parte inconștientă, și nu pot sta la nesfârșit în linia întâi. Sunt oameni, nu roboți. Au nevoie de aer. De aerul libertății pe care-l strigăm toți. Au familii. Au suflet care trebuie să-și respire propriile trăiri, dincolo de spital și bolnavi. Au drepturi, așa cum au și cei care-și strigă îngrădirea în stradă, pentru portul obligatoriu al măștii.
Ne împotrivim bezmetic lucrurilor și acțiunilor menite să ne protejeze, iar lupta aceasta își arată negreșit consecințele. Pe care le vom suporta laolaltă, vinovați, nevinovați. Și când se face târziu, poate fi prea târziu… definitiv.
