Luiza Rădulescu Pintilie
Dacă este adevărat că scrierea caligrafică este arta care te face să simţi , privind-o aşezată, rând cu rând, pe o pagină, lumina care izvorăşte chiar din adâncul inimii celui care i-a dat formă, atunci cu atât mai mult se potriveşte o asemenea descifrare pentru o carte despre istorie şi creştinism, despre ceea ce a fost şi ceea ce este , „despre ei- adică despre alţii- dar (…) şi despre noi înşine care, prin exemplul şi cuvântul faptelor noastre, viitorul nostru, influenţăm viitorul nostru, al copiilor, al ţării şi, mai ştii, al Lumii … „ cum spune însuşi autorul ineditului volum, Lucian Pârvu. Prahovean de origine, al patrulea născut al familiei Maria şi Ion Pârvu din Urlaţi fiind, nu a urmat studii teologice, dar poartă cu sine frumoasa înrădăcinare a familiei sale în sfinţenia şi lumina duhovniciei. Mama sa a absolvit, în anul 1929, Şcoala de cântăreţi bisericeşti şi a slujit până în cea din urmă clipă a vieţii, cu dăruirea glasului şi a inimii, scriitura notelor psaltice, iar fratele cel mare- preotul profesor inconom stavrofor Pârvu I.Gheorghe- a dovedit nu numai statornicia şi vrednicia , până la cei 82 de ani ai săi abia împliniţi, de a purta haina preoţească, din 1988 onorându- şi cu abnegaţie misiunea de slujire întru credinţă la Biserica „Sfinţii Voievozi „ din Urlaţi, ci şi harul de a „împleti versul cu rugăciunea şi înţelepciunea unui om religios, trecut prin viaţă”, aşa cum a făcut prin cel dintâi volum al său de poezie – „Ecouri în poezie” – şi cum va continua prin cel pe care îl are în pregătire.
Stăpânind bine alchimiile „bogăţiilor pământului”, ca maistru tehnician chimist la Combinatul de la Brazi, ale apropierii de „adâncurile” sufletului oamenesc- ca director adjunct al clubului muncitoresc de la combinatul din Năvodari, după stabilirea la Cogealac- Constanţa, dar şi de credinţa urcată cu evlavie până la înaltul ceresc şi sădită lângă lemnul binecuvântat al stranei la care cântă după ieşirea, în 2002 , la pensie, Lucian Pârvu a adăugat acestora nu numai incontestabilul său har de a scrie frumos, ci şi dorinţa de cunoaştere, de înţelegere , de interpretare şi reinterpretare într-o manieră originală a lumii în care suntem cu toţii trăitori. Fiindcă cele 658 de pagini ale cărţii sale, scrise literă cu literă de mână, nu sunt o simplă copiere a unor pasaje din cărţi sfinte, cu grija de a rândui semnele grafice doar frumos, repectând regulile caligrafice legate de înălţimea sau grosimea lor, ori spaţierea între cuvinte. Dimpotrivă, cartea reprezintă o amplă şi în detaliu radiografiere a vieţii în general, a „universului în care trăiesc”- cum spune autorul, cu trimiteri documentate nu numai la religie, cum s-ar putea crede, ci şi la ştiinţă, cultură, istorie (În „Nota asupra ediţiei „ se precizează că „Această ediţie a Caietelor ekklisia dedicată Apoteozei cuvântului şi-a făcut apariţia în Anul jubiliar al Centenarului Marii Uniri de la Alba Iulia”), şi politică, pornind de la o „bună înţelegere a rolului şi rostului cuvântului atât în comunicare şi modelarea omului, cât şi în ceea ce priveşte importanţa sacră a cuvântului ca factor de întemeiere şi de statuare a unui anume model de morală care s-a impus la nivel universal – morala creştină, vizând în mod special adevărul şi etica în toate aspectele vieţii umane”. Iar aceia care s-ar putea gândi că vor regăsi în cele peste 650 de pagini un stil greoi, plin de termeni religioşi, greu de citit, de urmărit şi de înţeles, trebuie să ştie că, dimpotrivă, autorul stăpâneşte un mod de comunicare cursiv, atrăgător, alert, în permanentă relaţie cu cititorul şi cu interesul acestuia de a continua lectura. De altfel, tocmai această atenţie acordată modului în care este receptat mesajul său îl face pe autor să includă la sfârşitul cărţii şi un mic dicţionar al cuvintelor mai rar folosite, chiar şi simpla parcurgere a acestora dovedindu-se interesantă : adiaforică, darab, mehlem, olăcar, priatnic, snăldărire, şirincă, tabernacol, zurbă etc. Cât despre titlurile celor 46 de capitole, acestea au fără îndoială acea chemare care să îl îndemne pe cititor să urmărească nu numai scrierea frumoasă a paginilor, ci şi conţinutul lor :Dreptatea şi adevărul, caii noştri de bătaie; Litera care ne-a băgat în groapă ;Nu păstra niciodată toate ouăle într-un singur coş!;Avantajele şi inconvenientele unui popor ales; Răul- de la nominalizare la generalizare; Fericirile; Minuni ?Da! Dar de ce atât de multe ? ; Omul- marfă pe tarapanaua timpului etc. Şi dintre toate cele ce merită reţinute din carte, fiecărui cititor rămânându-i să facă propriile alegeri, se evidenţiază şi o recomandare a autorului adresată semenilor săi :” Un proiect pentru umanitate- Să nu dea cu piciorul atâtor şi –atâtor veacuri şi milenii de sacrificii „.
Chiar şi multiplicată cu ajutorul mijloacelor moderne, cartea „Apoteoza cuvântului „ poartă parcă, în fiecare dintre exemplarele sale, atingerea peniţei muiată în cerneala neagră din călimară, condusă de strânsura delicată a mâinii celui care a scris-o şi preaplinul ce-i înveşmântează sufletul, ceea ce îi dă o căldură, o frumuseţe şi o lumină aparte, pentru care autorului i se cuvine toată aprecierea.
