Florin Tănăsescu
Dumneavoastră nu cunoaşteţi infractorul român. Eu l-am cunoscut. Odată, m-a luat deoparte şi m-a întrebat: „Am nevoie de-o mână de ajutor în noaptea asta. Te bagi ori nu te bagi?”. M-am băgat.
Lumea îl poreclea Hamlet. Dar era unul hotărât, nu ezitant. Atât avea în cap: „Deasupra, cerul înstelat, în mine legea mea morală”. Adică, după cum scrie pe mormântul lui Kant.
În fine, să trecem de la filozofie la chestii practice!
Hamletul pe care l-am cunoscut intra prin efracţíe, noaptea, prin cimitirele cu lacăte pe ele, în Săptămâna Mare. Se oprea la mormintele îmburuienate, la care aparţinătorii nu aveau voie să intre.
Hamlet era chirurgul sufletelor moarte şi al celor vii.
– Mănuşi!, îmi şuiera. Îi dădeam. Şi se apuca să smulgă buruienile. „Să respire şi morţii”, mi-a justificat el gestul.
Cu atâta fineţe opera, că punea la stânga firul de pir, iar de-a dreapta lumânările nearse.
– Sapa!, suna comanda. I-o dădeam la mână.
Mărunţea cu ea pământul care astupă de amar de ani şi râsetul, şi suspinul şi neputinţa lumii ăsteia. Sau a unui neam. Făcea şi şănţuleţe, explicându-mi că pe-acolo curg lacrimi. „Lacrimi nevăzute”, a mai adăugat, intuind că nu-nţeleg nimic.
– Du-le! Şi îmi era clar că trebuie să car buruienile.
Umbla cu mănuşi, deci era profesionist. Zurliul îşi făcea meseria doar noaptea. Ca un infractor care îşi respectă statutul. Dar respecta şi moartea.
Luna îi era complice. Cum apărea el, cum se ascundea după un nor de fum. Beznă era. Dar Hamlet – deh, experienţa îţi spunea cuvântul – opera în orb.
– Dalta !, a sunat comanda.
I-am pasat-o. A început să umble fin pe cruci, adâncind şi mai mult ziua de naştere şi-a morţii morţilor.
La un moment dat, s-a oprit. Luna, nemaiauzind zgomote, şi-a arătat faţa, mirată. Cocoşul, pentru prima oară, în noapte a cântat.
– Gramatica!, a strigat spre mine. Stai bine cu ea?
– Cât de cât!
A luat în mână dalta şi m-a întrebat:
– Este corect scris pe crucea asta „Odihneştete în pace”?
I-am spus că mai trebuie cratimă care să despartă lumea de-afară cu asta, dinăuntru. Şi semnul mirării. „Mirarea despre ce se întâmplă mai ales cu noi, cei vii”, mi-am zis în gând. Mirare, că magazinele sunt deschise, dar cimitirele au lacăte pe ele!
A luat dalta şi a scris corect româneşte: „Odihneşte-te în pace!”. Moment în care cocoşul a cântat a doua oară în noapte.
Infractorul Hamlet, la un moment dat, ca un apucat, mi-a zis:
– O luăm de la capăt ! Mai este ceva de modificat.
A fost momentul în care până şi Luna s-a-nfricoşat. Cocoşul – cu glas sugrumat -, pentru a treia oară a cântat.
Lui Hamlet, hoţul de buruieni, nici nu i-a păsat. A început să zgârie cu dalta, acolo unde scria „Nu te voi uita niciodată”, altceva: „Nu vă vom uita niciodată!”.
Şi de-ar fi fost dăltuit numai atât! A continuat pe-o cruce în care data naşterii era scrisă în urmă cu peste 2000 de ani în urmă, iar a morţii – în urmă cu 31 de ani.
„Nu vă vom uita niciodată, netrebnicilor! Nu doar viaţa ne-aţi furat, ci şi moartea. Ne-aţi furat şi dorul de a aprinde o lumânare la căpătâiul morţilor. Ne-aţi furat tot, tot, tot!”
Era înaltă crucea. Cu siguranţă, grea. Dar, precum o ştafetă, era predată de morţi, viilor, şi tot aşa. De peste trei decenii.
Hamlet, mai hotărât ca niciodată, scria, scria. Nopţii i se făcuse milă de el şi nu se dădea dusă.
Ziua ? Cuminte, stătea la rând. Aştepta să-şi termine hoţul de buruieni treaba. Dar, ce folos?
Pirul creşte, în ţara asta, şi ziua, şi noaptea.
