Florin Tănăsescu
La început a fost cuvântul, dar întrebarea, cu siguranţă, a fost la centralistă. Centralista de la PTTR.
Poşta – Telefon – Telegraf – Radio… Ce vremuri mişto !
Îmi făceam drum pe-acolo, prin poşta sătească, să-ntreb dacă mi-a venit vreo recomandată. Sau dacă mai au pe stoc lozuri în plic din alea, de trei lei. Şi, nu de puţine ori, scotoceam prin buzunarele lu’ tata să fac rost de moneda rotundă, metalică. O, câte iluzii nu se-nvârteau odată cu rostogolirea ei pe podeaua poştei în care se uitau uimite la mine scrisorile netimbrate, telegramele lăsate de poştaşul cam uituc. Şi Sportul Popular, în care scria că Petrolul a bătut pe Liverpool.
Pe centralistă o chema Alice. Sfios, îi spuneam – ştiţi, tocmai citeam atunci “La Medeleni” – Tante Alice !
Într-o zi, mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus că vreau să dau un telefon cu taxă invesă Domnului Albatros.
– Localitatea ?, mă întrebă ea, plimbându-şi unghia ojată pe buza unei ceşti cu cafea Alvorada.
Ciudată fiinţă şi Alice. Nu se mira că dau telefon unui albatros !
– Locco! Dar ştiţi, îşi mai schimbă din când în când adresa. Ba-i prin văzduh, ba pe câte un vas…
– De ce nu zici aşa ?, mă mustră dom’şoara, îndoind pagina cărţii pe care-o citea – “Pe aripile vântului”, ce altceva ? – şi punând-o lângă scrisorile fără destinatar.
– Alo, monsieur Albatros, cineva vrea să vă vorbească ! Primiţi cu taxă inversă?
Pasărea a fost de acord cu cererea mea. Am întrebat-o dacă mai are aripi. Dacă mai zboară. Dacă…
– Vorbiţi?, se-amestecă în vorbă şi Tante Alice.
– Cred că da!, zisei ca prin vis. Deşi nimic nu se-auzea. Albatrosul îmi părea mai mut decât Blaga.
Centralista se ridică, vine-n cabina telefonică şi-mi pune invers receptorul. Prostu’ de mine confundase galena cu microfonul. Dom’şoara Alice, quel honneur, mă ajută să-l ţin cum se cuvine.
A fost momentul în care poştasul uituc s-a întors să ia telegramele, iar
“locala”, adică RATA care făcea legătura cu ziua de azi, făcuse pană taman în dreptul PTTR-ului despre care vorbesc. Şoferul, evident, înjura.
– Înjuraţi?, întrebă indiferent centralista, închizând “Pe aripile vântului”. Apoi, s-a urcat în ea. Astfel şi-au luat zborul nu doar adolescenţa mea, ci şi gândul că voi putea zbura cândva.
– Parlez – vous, monsieur ?, mă întrebă şi Albatrosul.
– Nevemore!, intră pe fir “Corbul” lui Poe, fiorosul.
Am scăpat din mână telefonul, care se bălăngănea în stânga şi-n dreapta. Între anii de dinainte de ’90 şi vremurile de azi.
Destinatarii scrisorilor se uitau la mine ca la un smintit. Nu mai vorbesc. Doar răsfoiesc o carte.
– Citiţi “Pe aripile vântului?, mă întreabă factorul poştal.
– O citesc!, îl mint eu.
Tante Alice a- mbătrânit. Vremurile normale s-au dus.
Recitesc “Ciuma” lui Camus.
