N. Dumitrescu
Cu siguranţă, sunt mulţi copii care, la întrebarea clasică, pusă de rude: ”Ce vrei să te faci atunci când vei fi mare?”, au răspuns „Doctor!”, aşa cum, cu siguranţă, au fost destule cazurile în care această dorinţă nu s-a mai realizat, cu totul altul fiind drumul ales în viaţă. Există, însă, şi excepţii, când dorinţa de a ajunge medic s-a confundat, practic, cu drumul unui destin aparte. Este şi cazul prahoveanului Valentin Perduş care, recent, a absolvit Facultatea de Medicină din Oradea, dorinţa de a îmbrăca halatul alb, de medic, fiind ţinta vieţii lui. Dar, la festivitatea de absolvire, care a fost diferenţa între acesta şi ceilalţi colegi de facultate cu care a învăţat, cot la cot, în ultimii ani? Valentin Perduş a fost abandonat de părinţi şi a fost crescut într-un ofelinat din Prahova. Astfel, după zeci de ani de muncă, sacrificii şi lipsuri, visul său – care i-a încolţit în suflet încă din primii ani de viaţă – de a ajunge medic, a devenit realitate. La festivitatea de absolvire a fost cel mai fericit, felicitările, primite atât din partea colegilor, cât şi din partea conducerii Facultăţii de Medicină din Oradea, umplându-l de bucurie şi „hrănindu-i”, la propriu, sufletul, toate acestea fiind confirmarea faptului că a reuşit să-şi învingă destinul: va fi medic! Modest, dar având capacitatea, dorinţa şi voinţa de a lupta până în pânzele albe de fiecare dată când anumite piedici i se puneau în calea îndeplinirii visului său, Valentin Perduş este însă conştient că nu ar fi ajuns în etapa pe care o trăieşte acum dacă nu ar fi avut şi şansa să întâlnească ori să cunoască anumite persoane care să creadă în el şi care să-l sprijine, sub diferite forme, inclusiv moral. Pentru că, în cazul său, o vorbă bună, un îndemn, o susţinere au fost un fel de ancore de care se agăţa de fiecare dată când îi era greu, deşi se ferea adesea să lase de înţeles că nu mai poate. Dar s-a văzut şi a văzut şi el însuşi că poate, şi a învins. Iar povestea sa au aflat-o şi ziariştii din judeţul în care a studiat medicina, sub semnătura Adrianei Totorean, jurnalist la ziarul „Bihoreanul” şi portalul ebihoreanul.ro din Oradea, apărând recent un articol cu titlul „Destin vindecat”: Un tânăr crescut la casa de copii a absolvit Medicina la Oradea şi visează să ajungă anestezist”. De altfel, de la aceasta am aflat că Valentin Perduş a absolvit Facultatea de Medicină din Oradea, pe adresa redacţiei noastre fiindu-ne transmis un mesaj prin care ne care ne anunţa că, din discuţia purtată cu acesta, a aflat şi despre ajutorul pe care în trecut l-a primit şi de la redacţia ziarului „Prahova” şi cum medicul de acum s-a simţit, cu ani în urmă, „un copil al redacţiei Prahova”.
Redăm, mai jos, câteva pasaje din textul menţionat, din care reiese că orice este posibil atunci când îţi doreşti, indiferent cine eşti!
„Abandonaţi de părinţi care nu i-au vrut niciodată, copiii crescuţi în orfelinatele din România reuşesc cu greu şi rar să-şi găsească un rost. Mulţi nici nu izbutesc, ajungând să-şi irosească viaţa…Valentin Perduş a refuzat un astfel de destin. Chiar dacă a ajuns într-o casă de copii încă de bebeluş, iar când a fost dat afară, la 18 ani, absolvise doar o şcoală gimnazială, s-a luptat să se facă medic, aşa cum visa de mic. Iată că, la 37 de ani, a absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie din Oradea, iar acum învaţă pentru rezidenţiat”; “Născut în Ploieşti în urmă cu 37 de ani, Valentin a copilărit în Buşteni. Nu cu părinţii sau bunicii, ci alături de alţi 500 de copii abandonaţi. „Mama, dacă poate fi numită aşa, după ce m-a scos din maternitate, m-a lăsat pe liniile de tren. Noroc că m-au văzut la timp nişte oameni şi m-au salvat”, zice el. Aşa a ajuns în orfelinatul de la poalele Bucegilor, unde a trăit până la vârsta majoratului. Descrie locul ca pe o junglă, unde chiar trebuia să lupte, la propriu, pentru a supravieţui”…”Copil de redacţie. Vali spune că de copil voia să se facă medic. La 18 ani, însă, când a trebuit să plece din orfelinat, părea imposibil: făcuse doar un gimnaziu.
„Eram hotărât să lupt pentru mine, dar nu ştiam cum”. Una dintre educatoare l-a dus la redacţia ziarului Prahova, rugând jurnaliştii să-l sprijine cumva, deoarece putea mai mult. Aşa a fost înscris la o şcoală profesională de confecţioneri încălţăminte şi cazat în internatul şcolii, şi tot din contribuţiile jurnaliştilor a primit şi haine. „Am fost ca un copil al redacţiei”, rememorează Valentin. Când a terminat profesionala, a fost iarăşi descumpănit. Dat afară din internat, dar fără să-şi găsească un loc de muncă, a ajuns să doarmă noaptea pe băncile din parcurile oraşului. Aşa l-a găsit o altă femeie cu suflet mare, Elena Grigore, care a reuşit să-l „bage” în internatul unui liceu, chiar dacă nu era înscris ca elev. „Aveam unde dormi, primeam şi mâncare şi lucram la munci agricole pe la profesori, ca să fac nişte bănuţi”, zice Valentin. Spera în continuare că, într-o zi, va fi totuşi doctor…”…”Trenul de Cluj. Undeva, auzise că cele mai bune facultăţi de medicină din ţară sunt la Cluj şi la Târgu Mureş, aşa că într-o zi s-a urcat pur şi simplu în tren şi a pornit spre vestul ţării. Valentin avea 23 de ani la începerea liceului şi 27 când a luat Bacalaureatul, dar n-a avut curaj să dea admitere la Medicină imediat. S-a înscris, în schimb, la Colegiul de Asistenţi Medicali, o postliceală de 4 ani din Cluj, pe care a şi absolvit-o.
Încurajat de oamenii din jur, în 2013, la 31 de ani, s-a înscris la facultate. A ales FMF Oradea”…. “Merge mai departe. Valentin continuă şi acum să înveţe serios. În toamnă are examenul de licenţă, apoi pe cel de rezidenţiat şi speră că într-o zi va fi specialist în anestezie şi terapie intensivă”.
