Violeta Stoica
Localitatea prahoveană Azuga rămâne blocată într-o lume a contrastelor. Cele două fețe ale localității de pe Valea Superioară a Prahovei probabil că vor lăsa un gust ciudat multă vreme de acum încolo oricărui turist care vrea să găsească un oraș transformat de la un sezon la altul. Șansele sunt mici. Industria şi turismul vor rămâne cele două fețe contrastante, aflate într-o bătălie permanentă.
În urmă cu aproape 20 de ani, locuitorii orașului Azuga încă mai lucrau în vestitele fabrici – unele dintre ele construite la sfârșitul secolului al XIX-lea – Postav, Bere, fabrica de șamotă (Sinter Ref) și Stiaz. Tot pe atunci, pe la mijlocul anilor ’90, în Azuga izvorâse ideea că orașul care închide Valea Prahovei pe raza județului Prahova ar putea să devină o altă stea românească a turismului montan. Din păcate, lucrurile nu au stat așa, și, în ciuda tuturor investițiilor din zona domeniului schiabil – a pârtiilor recunoscute pentru dificultate și a noilor instalații de transport pe cablu – Azuga a rămas și va mai rămâne, încă multă vreme de acum încolo, încremenită între două lumi.
Transformarea unuia dintre cele mai importante centre industriale ale începutului de secol XX – culmea, un oraș din vârf de munte, într-o zonă senzațională și prea puțin cunoscută a Văii Prahovei – într-un oraș exclusiv turistic pare să fie o încercare dificil de realizat. Azuga este orașul prahovean care a trecut prin schimbări foarte mari în ultimii 20 de ani pe zona în care a apărut domeniul schiabil – variantele de la Sorica, La Stână și variantele de la Cazacu – însă care poartă încă urmele contorsionate a ceea ce au fost până de curând fabricile în care lucrau mai toți locuitorii din zonă.
Acum, Azuga este blocată între două lumi contrastante. Drumul către zona turistică este presărat cu “vestigii” ale fostelor fabrici, cele care au mai rămas, cu chiu, cu vai, în picioare. Pentru un turist care coboară din tren și vrea să ajungă la pârtiile din Azuga sau să urce cu telegondola pe vârful Sorica și să pornească în drumeții sau pe traseele de cicloturism din vârf de munte, puține sunt indiciile care să îl conducă spre zona nouă a orașului – zona turistică. Doar un panou, la intrare în oraș, cu o hartă a zonei. Mai apoi, dacă nu cunoști localitatea, trebuie să mergi pe dibuite. Vara, orașul este aproape pustiu, chiar și în weekend. Lucru binevenit pentru turiștii care vor să fugă de aglomerația celorlalte localități de pe Valea Prahovei, care sunt asaltate și în sezonul cald, nu numai iarna, de vizitatori din toate colțurile lumii.
În drumul spre pârtii și instalațiile de transport pe cablu de la Cazacu și Sorica, treci prin fosta zonă industrială – pe oricare dintre cele două căi posibile ai merge – și nu ai cum să nu remarci zidurile rămase din fostele fabrici sau clădirile lăsate de izbeliște ale unora dintre proprietarii de imobile din oraș. Fosta fabrică de șamotă se ițește pe stânga, cum mergi spre zona turistică, prin clădirile și halele vechi, prin resturile cărora se zăresc, pe versantul muntelui de vizavi, vilele apărute în ultimii ani.
Drumul care urmărește firul Văii Azugii, pârâul care străbate orașul, este destul de găunos, însă se află în lucru, fiind în prezent inclus într-un program local de investiții în infrastructura rutieră locală. De-a lungul Văii Azugii, blocurile și garajele de vizavi de acestea aduc aminte de faptul că, odinioară, fabricile de renume ale orașului forfoteau de muncitori. Acum, locuitorii vorbesc cu durere despre faptul că niciuna nu mai funcționează, mai puțin noua fabrică de bere, transformată, în urmă cu câțiva ani, în fabrică de îmbuteliere a apei.
Mai departe, dacă știi drumul spre domeniul turistic al orașului, se văd schimbările. Acolo unde, în urmă cu aproape 20 de ani, apăruse o singură instalație de transport pe cablu, un telescaun al unei firme private, au răsărit mult mai multe posibilități de acces pe pârtii și, implicit, pe vârfurile montane ale zonei Azugii. Vile și hoteluri de până la cinci stele se află în preajmă, însă foarte puține servicii pentru turiștii care vor să petreacă o singură zi în Azuga, fără a se caza la vreuna dintre unitățile turistice. Nici măcar o toaletă publică nu există, sigura posibilitate fiind – în afara restaurantelor din incinta hotelurilor – aceea de la telegondolă. Aici, însă, tronează un anunț pe ușă, care spune că toaletele pot fi folosite doar de către clienții telegondolei și ai terasei aferente.
La telegondolă, vara, sunt mulți iubitori ai circuitelor cu bicicletele pe vârfuri de munte. De fapt, în toiul verii, cicloturismul pe traseele marcate de pe Sorica și drumețiile agale, la pas, sunt singurele opțiuni pe care le are vizitatorul care parcurge orașul de pe Valea Superioară a Prahovei.
Sus, o liniște deplină te scoate din cotidianul
îmbâcsit al orașelor aglomerate de la șes, dar și din agitația celorlalte localități montane prahovene. Bâzâitul albinelor și zbârnâitul bicicletelor sunt “zgomotele” care îți distrag atenția de la peisajele de vis care ți se arată în fața ochilor.
Până la coborârea spre Azuga, uiți pentru câteva ore de orașul încremenit în timp pe care l-ai parcurs până la intrarea în zona turistică. La întoarcere, însă, același sentiment dezolant te întâmpină, odată străbătute aceleași zone foste industriale ale orașului. Și imensitatea clădirii noii primării din localitate, care, de asemenea, te determină să te întrebi dacă nu cumva cu banii aruncați pe ditamai clădirea s-ar fi putut face cu totul altceva, într-un oraș care se vrea transformat într-unul turistic.
Poate și din această cauză, Azuga este orașul prahovean blocat între două lumi.
