Florin Tanasescu
Cândva, mi-aduc bine aminte, podeaua clasei mirosea, de dimineaţă, a petrosin. Am zis atunci: „Da, mamă, școala pe capul meu e-un chin“. Că învăţam, de dimineaţă până seara despre bun – simţ și alte chestii din alea, precum un “Bună dimineaţa!”, un “Sărut-mâna!” tovarășei învăţătoare să îi zic.
Și mamă, învăţătoarea mea din clasa–ntâi a încercat să mă înveţe chiar și rusește. Tembel și prost eram, deci n-am ţinut minte decât două cuvinte: primul e kniga, al doilea – karandaș. Și îmi ajung, în ţara unde sunt un biet rândaș. Iar la serviciu, sunt cam pe făraș.
Tu ce faci tată ? Nu zici nimic? De ce nu-i scoţi ochii mamii ? Și-nvăţătoarei care m-a tot chinuit să-l înţeleg pe Esenin, pe Pușkin, Dostoievski ? Că idiot am fost să îmi pierd tinereţea, fără rost ! De ce nu mai înjuri, deci, tată, răstindu-te la vremurile – zăpezile de altădată! – “Tu-ţi lampa mă-tii!”?
Bătrână mamă, da, sunt un netrebnic, că socoteală-ţi cer de anii pierduţi, la număr șapte – ca un arest la domiciliu – ascultând de tine și de tata ! De truditele voastre șoapte ce-mi spuneau că-i bine ca în rată să ofer locul și la femeie, și la bătrân și la biata fată navetistă urâtă și cam tristă.
Și nu doar eu, ci generaţii întregi – să fie vreo zece la număr – se uită cu reproș la tine, învăţătoarea din clasa în care podelele erau date cu petrosin. Că nu, nu e le este bine deloc nici lor în ţara despre care ne recitai din Jebeleanu, că-i zumzet de albine.
De ce nu i-ai zis tată, mamii, că–i minciună când îmi spunea că e păcat să mănânci o ciocolată în faţa celui flămând, păcat mai mare chiar decât vânzarea de frate? Nu de alta, dar la fel gândește și soră-mea, și frate-miu, și o naţie întreagă. Și Labiș a crezut când a scris “Nimic pentru tine, totul pentru toţi”. Iar ca tembelul și eu, azi, mai cred, chiar dacă-n vârful ţării sunt prea mulţi hoţi.
Mirosul petrosinului de pe podeaua clasei nu-mi dă pace. Dar să revin la ce mă doare, mamă! Nu vezi că demnitatea mi-e călcată în picioare ? Că orice urmă de bun simţ nu că dispare, ci zi cu zi, secundă cu secundă, moare ? E dus de mult în ţara în care nici câmpiile asire, nici întunecata mare nu miros – dar e prea duios cuvântul ! – ci duhnesc a petrosin. În ţara-n care nici păsările călătoare, sătule de toamna-iarna vrajbei noastre, nu mai vin.
– “Mamă, te-ntreb, ar trebui să candidez la președinţie ? Mamă, ar trebui să am încredere-n Guvern ?
– ”Taci, fiule, nu plânge. Din ochi nu-ţi mai curg lacrimi, doar sufletul îţi plânge. Taci, puiule, mămica te va ţine lângă ea. Maică-ta va face ca toate coșmarurile din ţara asta să te ocolească !”.
Tu ce zici tată de ce zice mama ? N-o iei la rost? Aș prefera să-njuri și-azi, precum pe vremuri, “Tu-ţi lampa mă-tii!”. Dar nu la modul general, ci așa, să-i iei la rând pe fiecare. Și știi tu la cine mă refer ! Dar te-nţeleg, ai și mata o vârstă. Frică îţi e de moarte. De Dumnezeu. De Iad. C-așa îţi spune popa, stropșind în stânga și în dreapta, cădelniţând credinţa. Tată, ascultă colea: în ţara–n care hoţii pleacă, hoţii vin, hai să ne-mbătăm!
Așa, numai așa, și tu și eu, ne-om aminti de clasa cu miros de petrosin.
