Luiza Rădulescu Pintilie

Apreciat rebusist şi colaborator de mulţi ani al ziarului Prahova, profesorul Constantin Bidulescu a adunat în paginile unei recente apariţii editoriale catrene, octograme, rondeluri şi parodii, în fapt ecouri târzii -cum inspirat şi-a numit volumul- ale unei frumoase şi profunde tinereţi spirituale.
Ştiinţa exactă a pregătirii sale universitare în domeniul matematicii şi experienţa de mai bine de 40 de ani la catedră, ca profesor de liceu, s-au completat, armonios, cu inspiraţia găsirii celor mai potrivite sensuri ale cuvintelor pentru „câmpurile” alb-negre ale careurilor, pentru „poanta“ epigramei, pentru ironia parodiei ori rimele rondelurilor. Iar includerea sa în 14 antologii şi premiile naţionale ce i-au recompensat, în ultimii ani, creaţiile dovedesc că a găsit, cu măiestrie, un punct comun al matematicii şi al talentului literar. Adăugând şi o a treia dimensiune: realitatea de fiecare zi, dovadă una dintre catrenele epigramatice ce deschid volumul „ Ecouri târzii”, intitulat chiar „Matematica şi guvernanţii“: ”La şcoală unii s-au temut/ Că e plină de mistere/ Şi doar atât au reţinut/ Ridicarea la … putere.”
Lăsându-le celor care vor răsfoi cele aproape 100 de pagini ale cărţii bucuria să descopere alte şi alte ecouri , adăugăm inedita încheiere a acesteia, în capitolul Addenda , prin două interviuri imaginare cu Veronica Micle şi Octavian Goga .Înscris pe ultima copertă, „Rondelul speranţei” e deopotrivă invitaţie şi provocare la o clipă de meditaţie, de folos, măcar din când în când, oricăruia dintre noi:” Cum niciodată nu e prea târziu,/ Tot niciodată nu e prea devreme,/Sunt în caleaşca vieţii vizitiu,/Şi n-am fost niciodată la extreme./ Atunci când ceru-mi este plumburiu,/ Cârpesc a vremii pânză cu probleme./ Dar niciodată nu e prea târziu,/Cum niciodată nu e prea devreme./Mai mestecăm minute cât eşti viu,/Şi ani deşiră zile lungi din gheme,/Precum o caravană în pustiu /Tot timpul se prăvale de o vreme,/Dar sper că niciodată nu-i târziu .”
Iar curgerea aceasta prea grăbită, mult prea grăbită a timpului, între prea devreme şi prea târziu, l-a însoţit pe autor chiar şi în momentul apariţiei acestei cărţi, „ecourilor” sufleteşti ale profesorului Constantin Bidulescu nemaigăsindu-l decât în amintire pe fratele său mai mic căruia ar fi vrut să i le dăruiască. Ca în versurile cu care deschide „Rondelul vârstei a treia”: ”Ne risipim în toamnele ce vin / Cum vântul risipeşte frunze moarte,/Iar drumul va urma al său destin/ Ducând spre undeva, tot mai departe.”