Florin Tănăsescu
Îți vine să crezi c-a fost cândva – și asta nu-i poveste – când îngerul din dreapta îl invidia pe ăl din stânga ? Și reciproca, la fel de adevărată: cel din stânga se uita chiorâș la ăl din dreapta !
Se întâmpla la vremea –n care ți-era bine și ție, mamă, și ție tată, până să pleci așa, pe- neanunțate ! Când soră-mea râdea odată cu luna. Și luna-i întorcea ecoul. Și îngerii – nu doar ăl din partea stângă ori din drepta – ci cu toții, laolaltă, se luau la ceartă că-i prea multă armonie -n lume. Și apoi ziceau cu oareșce trufie: “Meritul ăsta îmi aparține mie”. „Ba mie !”, sărea ca ars, un altul. Și-al treilea se uita chiorâș la amândoi. Și tot așa… Dar, mai spre seară, se-mpăcau cu toții la o bere, chiar două. Că nu voiau să strice bucuria simplă, a tatălui, a mamei, a soră-mii. A lumii-ntregi.
Da, îngerii rivalizau și ne invidiau. Uneori, dar temător – cum le stă bine-n naivitatea lor – chiar ne bârfeau. Fiindcă tu ține bine minte, tată, o vorbă rea de-a lor suna așa: “Mă bucur că-i bine maică-ta !”. Ce, nu mă crezi ? Poți să-i întrebi, că ești cu ei, acolo, sus…
S-a întâmplat ca și matale, mamă, să-l cerți pe tata. Pentru ceva ce nu mai știu. Oricum, un mizilic. Știi ce-au făcut acolo sus, și îngerul din dreapta, și ăl din stânga,
și-apoi cu toții ? Au plâns ca proștii ! Apoi, v-ați împăcat. Am adormit și știu că am auzit o vorbă de la ei: “Mă bucur că nu-i jale în sufletul tatălui tău. În cinstea armoniei voastre, o să bem nu doar o bere, nu două, ci chiar trei”.
Îţi vine să crezi că era o vreme, cândva, când până și Dumnezeu se oftica ? Pe bucuria tatii, a soră-mii, a mea ? Era un pic ciudos și aflai, pe surse, că își făcea chiar și-un proces de conștiință. “Păi, cum ? E armonie pe pământ ? Cum de se face așa ceva ? Eu pe cine pedepsesc?” Firește, după aia îi trecea, că El iartă pe toate. Și, mai ales, pe toți. Și nu, nu- e adevărat că-ntoarce roata, cum mai vorbesc unii netoți.
De Necuratu ce să-ți zic ? Tăcea chitic. Și asta spune tot de vremea de-altădată. Își mai vâra, ce-i drept, o coadă acolo, dar era, cum zice lumea azi, o simplă tentativă.
Concluzia: nu era atât de negru precum se bârfea.
A, dar am uitat de Maica Domnului. Ceea ce știu este că nu plângea. Ei, nu era Gioconda, dar totuși, surâdea. Deci lumea nu dădea buluc să vadă, azi, cum lăcrimează Icoana făcătoare de minuni ! Minunea era armonia dintre noi.
Trecut-au anii, mamă, soră, tată, frate. Dracu s-a făcut ghem, s-a deșirat și s-a scurs pe pământ. Nici Dumnezeu nu doarme: își intră-n rol și el.
Iar popii s-au tâmpit. Și lumea a turbat. Înjură, spurcă, geme și seara zice, către Dumnezeu, către Fecioară:
“Ne iartă !”. Și-adoarme liniștită.
Și tot acolo, sus, deasupra lumii proaste, și îngerii au luat-o razna. Beau vodcă până cad sub masă. Câte unul, alcoolic, mai cade pe pământ.
Îţi vine să crezi că-n noi a fost, odată, ceva sfânt?
