Lucian AVRAMESCU
Electricitatea, combustibil nevazut, care curge-n casele noastre miraculos prin teava astupata a sarmelor, e, fara indoiala, una dintre minunile inteligentei, detasandu-ne vizibil de furnica, molusca si soarece, specii creator subalterne. Electricitatea, pentru a incendia becul si a face purici in televizor, unde avem privilegiul sa-l vedem pe domnul Basescu, trece nu numai printr-o instalatie de sarme, ci si printr-o administratie la fel de abundenta care iti trimite ciclic factura. Daca nu platesti cu promptitudine, iti astupa uruitul molcom al frigiderului si iti confisca biletul la spectacolul presedintelui care-si danseaza, cu o dragoste revigorata, nevasta.
Aseara, aflandu-ma la tara, electricitatea a sucombat brusc, la jumatatea sutului spre poarta belgienilor, expediat de Nicolita. Microbistul din mine a luat foc. Am alergat spre prize, tablou de comanda, stalpi. Nimic. Bezna, care s-a instalat victorioasa peste jumatate din sat, ne-a retrimis in Evul Mediu.
Caut, cu un muc de lumanare, mobilul, uitat in nu stiu ce buzunar. Aflu in sfarsit deranjamentele Electrica, sun. Sunt agitat si nervos, insultat in trebuinte. Au murit frigiderul, becul din curte, hidroforul, caldura, apa, aerul. Deranjamentele de la Electrica, cea care-mi gospodareste in regim privat confortul, taxandu-ma in consecinta, imi noteaza, prin vocea unui barbat calm, oful si-mi spune ca nu se poate interveni in aceasta seara si nici in aceasta noapte. De ce? – sar eu. N-aveti echipe de teren? Avem, zice imperturbabil omul, dar nu pentru sate. Avem doar pentru orase si nici acelea toate. Doar pentru orasele mari actionam non-stop. Satele sunt locuite tot de oameni, semnalez eu jenat. Avem primarie, biserica, scoala si sapte mii de locuitori vii, notati in catastife. N-am timp de glume, mi-o scurteaza functionarul Electricii. Nu riscam trimiterea unor echipe noaptea, pe toate vagaunile. Si apoi e si o chestiune de rentabilitate.
Nu-mi vine sa cred urechilor. Ma enervez atat de tare, incat raman mut. Deci eu, taranul, nu sunt rentabil. Banii mei, egali pe kilowatt cu ai citadinului, put a balega si nu-s recunoscuti de Banca Mondiala. In plus, stand in „vagauni”, risc viata muncitorilor Electrica, fragili in dotarile lor de scara si franghie.
N-am apucat sa-l injur pe amploaiatul Electricii, recomandat Iordache. Inutil sa-i reamintesc ca in sate s-au nascut Eminescu – la Ipotesti, Brancusi – in Hobita Gorjului, Creanga – la Humulesti. Un sat vecin a dat, intr-o jumatate de secol, doi presedinti de academie. Electrica e surda. Zeul ei e rentabilitatea, iar zelul ei tine de plata la timp a facturii. In rest, bezna peste noi.
In Elvetia m-a mirat aparitia stranie, de-a lungul autostrazii Lausanne, a unui urias parapet din beton, ca o acolada si ca o paranteza in dreptul unor case. Parea perfect inutil. Ce e asta? – intreb. Un monument? E, imi spune elvetianul insotitor, protectia fonica pentru sateni. Sa nu-i deranjeze zgomotul autostrazii. Sunt doar doua-trei case, remarc eu. Nici macar nu e un sat intreg. Si ce daca? se mira elvetianul. Si oamenii acestia platesc impozite. Iar statul e obligat egal pentru fiecare. Elvetia, cu alte cuvinte, n-are cetateni de mana a doua. Noi, cel putin in viziunea Electrica, avem. Nu-s de ajuns drumurile desfundate, pensiile umilitoare de fosti ceapisti, absenta canalizarii, saracia. Mai vine si Electrica sa ne spuna ca sateanul e cetatean second-hand. E musai sa revin in Bucuresti. In satul Bucuresti, locuit de ministri, Electrica devine unsuros obedienta.
