In 1807, dupa cum se stie, nemaiputand rabda, orasenii s-au rasculat impotriva lui Costache Caragea. I-au devastat carciumile, i-au spart butoaiele, i-au batut slugile si i-au incendiat casele, facandu-le scrum. Cu greu au putut fi potoliti.
Poate speriata de insurgenti, poate dorind sa-si regaseasca in ei niste aliati, ea a facut un gest unic in istoria noastra. Cu ocazia unui parastas al sotului ei, la 19 august 1807, a strans un mare numar de oraseni la biserica Maica Precista. In fata mitropolitului Dositei – pe care il invitase special -, a mai multor fete bisericesti si boieresti, ca si a fratelui ei mai mic, Grigore Ghica (care peste numai un deceniu si jumatate avea sa ajunga pe tronul Tarii Romanesti) le-a cerut iertare ploiestenilor. Dupa terminarea slujbei religioase, ea a facut niste legaminte solemne, pe care le-a intarit cu juramant si care au fost puse apoi pe hartie.
In documentul redactat cu acel prilej si semnat de ea si de toti cei prezenti, recunostea ca, in timpul vietii raposatului ei sot, orasenii ploiesteni “nu si-au gasit odihna atatia ani” din cauza judecatilor si prigonirilor. Temandu-se de judecata Domnului Iisus Christos, fiind si hotararea sotului ei pe patul de moarte, face “ertaciune si parasire de a mai supara intru nimic pe toti orasenii”. Ea marturisea, sub juramant, ca in foaia de zestre a fiicei ei, Ralu, nu a fost deloc inscris orasul Ploiesti, ci numai “casele mari” (in acel moment distruse) si “zalhanaua”, ca “sa-si aiba acest acaret intr-un oras slobod”. In fata acestora, ea cerea inca o data iertare orasenilor, declara ca orice hrisoave mai vechi de stapanire boiereasca asupra orasului, “sunt hartie alba” (nule, neavenite) si dadea o carte, o “carte de iertaciune” ploiestenilor. Documentele erau semnate de baneasa, de mitropolit, de episcopul Iosif al Argesului, de viitorul domn Grigore Ghica si de cativa ploiesteni: preotul Costandin, Costantin Ghita Banu si Costantin Dionisie.
Desigur, este foarte greu sa spunem care a fost mobilul acestui act. Este vorba de o cainta sincera si crestineasca a banesei sau numai de o razbunare impotriva ginerelui ei, care o daduse afara din casa si incerca sa-i anihileze orice vointa si sa-i ia tot ce avea? Era poate si una si alta, unite cu dorinta boieroaicei de a fi linistita.
Acest lucru nu s-a realizat insa, deoarece Costache Caragea a continuat lupta atat impotriva orasenilor cat si impotriva ei, gasind chiar o puternica sustinere din partea unora din ultimii domnitori fanarioti. Dar si ea era cunoscuta de o serie de mari boieri din divan, care ii luau apararea, iar fratele ei mai mic, Grigore Ghica dobandea tot mai multa influenta in tara. Nici de un atac samavolnic din partea oamenilor ginerelui ei nu a mai fost lovita, epistatul ei Gheorghe, administrandu-i in liniste casele si averea. Orasenii ploiesteni, inarmati cu “cartea de iertaciune” au devenit si mai darzi in lupta lor, nelasand slugile boieresti sa mai intre in targ. Pe ea insa si proprietatile ei orasenii le-au respectat si le-au protejat. Cand venea in oras (locuia mai mult la Bucuresti) era primita cu dragoste si cu toata cinstea.
Cu fiica si cu ginerele ei nu a putut sa mai aiba niciun fel de relatii oficiale din cauza acestuia din urma care ii purta o dusmanie declarata. De aceea, in ultima parte a vietii s-a apropiat de nepoata ei de frate, Ecaterina Ghica, casatorita Barcanescu, si de copiii acesteia. Participa mai in fiecare joi la sindrofiile pe care Barcaneasca le organiza in casele ei din Bucuresti. Acolo mai avea ocazia sa stea de vorba cu fiica ei Ralu, care venea la aceste sindrofii impotriva vointei sotului ei, aducand si pe fata ei, Elenca.
Nu stim cand a murit Muruzoaia, dar, prin testament, a lasat-o mostenitoare a intregii ei averi pe Barcaneasca.
Dupa 1807, Muruzoaia nu s-a grabit sa demoleze casele arse de orasenii rasculati, desi erau langa curtile ei. Ele au supravietuit, sinistre si negre, mortii ei, multe decenii, pana prin vremea lui Cuza, inspirand povestirea fantezista “Misterele Ploiescilor”. In orasul nostru aceste ruine au fost folosite ca termen de comparatie pentru ceva ramas de demult. Pana si in vremea copilariei mele (aniit 30) se mai spunea: “Vechi ca zidu’ Muruzoaii” sau “Batran ca zidu’ Muruzoaii”.
Paul D. POPESCU
