Un posibil raspuns sau nefericite, simple coincidente ?
Imaginea lui Caragiale – statuie – opera a sculptorului Constantin Baraschi- legat fedeles cu cabluri de sarma de sus si pana jos, peste piept, peste maini si peste picioare, peste obraji si peste gura, imagine terifianta, reprodusa pe pagina intai a primului numar al Clipei, reprezinta, ne‑am permis noi sa sugeram, un simbol nu numai pentru destinul lui Caragiale intr-o democrastie originala ca a noastra, atat de straina de idealurile identitatii nationale si de spirit sau in orice caz atat de indiferenta fata de acestea si de supusa agresiunii uniformizatoare si desnationalizatoare a globalitatii.
Inlaturarea statuii lui Caragiale din fata Nationalului care ii poarta numele genialului scriitor, dupa ce opera lui Constantin Baraschi a fost supusa unui adevarat tir nimicitor pana la a fi demascata ca apartinand de fapt lui Lenin !, peste trupul caruia ar fi fost altoit capul creatorului “Scrisorii pierdute”, inlaturare executata cu un zel slugarnic ce a compromis pe vecie autorii ei, pune sub semnul intrebarii cu acelasi sens si deciziile directoriale ce au urmat, cum au fost scoaterea din repertoriul primei scene a “Scrisorii pierdute” si uitarea programarii “Noptii furtunoase”, renuntarea la spectacolele cu Crima pentru pamant, cu o reprezentatie numai inainte a se implini cincizeci, excluderea zgomotoasa publicistic a “Apusului de soare”, una din cele mai tulburatoare versiuni regizoral-scenografice si actoricesti a capodoperei lui Delavrancea, la randul ei acuzata ignobil de trepadusi jurnalistici de nationalism, dupa ce fusese salutata entuziast si de reprezentantul Consiliului Europei si de mari oameni de cultura romani si de ierahii Biseicii ortodoxe pana la Patriarhul Teoctist, ca sa fie minimalizata apoi in favoarea unui demers scenic undeva prin Moldova unde Stefan cel Mare era vazut mai ales ca victima a priapismului. De aici si pana la casarea decorurilor, cum se spune eufemistic, n-a mai fost, se pare, decat un pas.Un corolar al demersului consacrat cu o rara patima desnationalizarii identitatii scenei , l-a constituit marginalizarea, pana la epuizarea profilului ei distinct , a trupei tinere a Nationalului care se impusese inclusiv in Trilogia satirica a lui Caragiale si isi asumase stralucit mai bine de optzeci la suta din repertoriu. Nu mai insist. Imi amintesc acum ca privite faptele dintr-o asemanatoare perspectiva intentionat distrugatoare, n-a fost deloc intamplatoare nici sugrumarea, in urma cu aproape douazeci de ani, a Teatrului Mic si a Teatrului Foarte Mic prin desfiintarea programului lor repertorial care ar fi putut si ar fi trebuit sa onoreze superlativ universul cultural post-revolutionar.
In mijocul avatarurilor confuziei generale bine dirijate incepand din ultima decada a lui decembrie ‘89 , la 8 ianuarie ‘90 ,,s-a facut brusc lumina pe Sarindar”. Asa cum informa cu o mare satisfactie si lacomie pedepsitosre Romania libera, cu litere mari intr-un chenar bine conturat , “In sfarsit, cu optzeci si… de voturi pentru si opt contra , de fapt doua, Carmen Galin si Stefan Iordache, Dinu Sararu a fost descaunat de la Teatrul Mic”.
Aceasta imediat dupa ce echipele Radiodifuziunii si Televiziunii franceze, instalate cu toata aparatura si antenele speciale la Teatrul Mic, gata sa inceapa transmisiunea directa a unui interviu cu directorul Teatrului ,teatru vazut prin repertoriu si audienta ca unul al rezistentei, in urma informarii disciplinate facute secretarului general al Ministerului Culturii. Acesta, dupa o consultare cu noua conducere a institutiei, a comunicat realizatorilor sa-si stranga aparatura si sa plece ! Nici Teatrul Mic nici directorul sau nu erau prevazuti pe lista dizidentilior si a adeverintelor in consecinta, acordate de cine hotara impartirea bulelor papale.
A urmat, fireste, instalarea grabita a noului director, un poet si carturar de o candoare perfecta, indicat, cred, de Cotroceni, si bietul de el, credincios, si-a a inceput scurta, foarte scurta cariera, si si-a si incheiat-o astfel, cu o sfestanie facuta de un prieten popa de pe la Tulcea care , cu o caldarusa de la recuzita si un manunchi de busuioc, a binecuvantat si a botezat tot Teatrul Mic, sala si coridoare si cabine si culise si podul si chiar, mergand de-a busilea , transeele de sub scena, ca “sa piara Duhul Necuratului“ – Necuratul fiind eu – cum scria, cu o aceiasi pomenita satisfactie “Informatia Bucurestilor”.
Secundo-tempo: scoaterea din repertoriu a marilor spectacole si distrugerea decorurilor cu exceptia, mi se pare, a “Pluralului englezesc” si, o vreme scurta , a cabaretului politic “Asta seara, stau acasa”.
Reamintesc ca aici, pe Sarindar, s-au jucat si “Maestrul si Margareta”, si “Sa imbracam pe ce goi” si “Ivona Principesa Burgundiei” si “Richard al III-lea” si “Niste tarani” si “Evul mediu intamplator” si “Amurgul burghez” si “Ca frunza dudului din rai” si “Diavolul” si “bunul Dumnezeu” si “Cerul instelat” si “Dama cu camelii” si “Nebuna din Chaillot” si “O scrisoare pierduta” spectacolul care a determinat cea mai mare ancheta de partid, de securitate si de procuratura, din teatrul romanesc.
Decapitat si Teatrul Mic, si aceasta decapitare se poate spune ca a fost, astfel, si atunci, strans legata de Caragiale !
Nu stim cine poate fi linistit acum, astazi vreau sa zic, cand statuia ilustrului autor al trilogiei satirice a fost, in sfarsit, scoasa din mijlocul Bucurestilor si sta, uitata si prafuita, in coltul unui scuar modest, pe o strada marginasa, iar Nationalul si-a pierdut numele.
Nu e, insa, nicio indoiala ca s-a dorit !
