In toamna anului 1936, da concurs de admitere la Scoala Politehnica din Bucuresti – facultatea de arhitectura unde reuseste, pastrandu-si bursa. In primii doi ani se consacra intens studiilor si traieste din plin viata studenteasca, atat cat putea cu modestia si timiditatea ei. A facut parte din Frontul Studentesc Democratic. Din 1938, paralel cu facultatea a lucrat la Ministerul Sanatatii ca desenator elaborand materiale promotionale.
In 1941, incepand razboiul, inceteaza orice fel de bursa si este nevoita sa se angajeze ca arhitect la antrepriza “Niculescu-Campina“, lucrand pe santiere pana la desfiintarea acesteia in 1944. Atunci isi trece ultimele examene, absolvind Facultatea de Arhitectura, dar bombardamentele ii intarzie luarea diplomei. In 1945, isi sustine proiectul de diploma si devine arhitect.
Se angajeaza la Ministerul Asigurarilor Sociale ca arhitect. Dar era o epoca in care nu se construia aproape nimic; tot ce avea de facut ea era sa proiecteze reparatii, renovari ale unor localuri, mai rar extinderi si mai ales transformari ale unor cladiri rechizitionate sau confiscate in sedii ale unor institutii de ocrotiri sociale.
Aceasta o hotaraste sa-si urmeze pasiunea pentru desen si pictura pe care o hranea din anii de liceu. In 1948 este declarata admisa prima intre cei 600 de candidati care s-au prezentat la concursul de admitere la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti. Timp de trei ani urmeaza cursurile si-si trece examenele la aceasta prestigioasa institutie, in cel de al treilea lucrand si ca arhitect la Ministerul Telecomunicatiilor.
In 1951, aparand cooperativa “Arta Noua“ intra aici ca pictor, in timpul liber continuandu-si studiile cu maestrul Francisc Sirato. Doi ani mai tarziu, in 1953, activitatea cooperativei restrangandu-se, se angajeaza ca arhitect la C.F.R., apoi se transfera la Editura Tehnica, redactor la redactia de arhitectura.
In 1959 ia, pentru prima data, contact cu cinematografia. Este angajata provizoriu, ca asistent pictor scenograf, colaborand cu echipa care a realizat filmul “Baietii nostri“. La terminarea filmului revine la Cooperativa “Arta Noua“, acum “Munca decorativa“, ca arhitect decorator.
In sfarsit, in 1961, este angajata ca pictor scenograf permanent la Cinematografie. Talentata, muncitoare, modesta, este pretuita si indragita de toata lumea din studio. Filmele la care a lucrat ca pictor scenograf au fost dintre cele mai bune ale acelei vremi. Amintim: Baietii nostri, Badaranii, Soldati fara uniforma, Omul de langa tine, Padurea spanzuratilor, La patru pasi de infinit, Trenul se va opri de 9 ori, O lectie de teatru etc. S-a stins din viata, dupa aproape un an de suferinta, la 25 iunie 1967.
Paralel cu ceea ce studia sau lucra, Cornelia Peiulescu a facut pictura si grafica, din anii de liceu si pana la sfarsitul scurtei sale vieti. A pictat sau a desenat cu pasiune, cu un talent incontestabil, arta fiind ratiunea ei de a trai.
Citim in introducerea catalogului amintit: “Arta ei – confesiune a unei sensibilitati, prea putin atenta la determinarile stilistice ale creatiei, este dornica mai curand sa se impartaseasca din bucuria naturii”. Intr-adevar este o arta sincera, un dialog intre artista si privitorul lucrarilor ei. Desi stapaneste perfect tehnicile artistice, este o maestra a culorii si a luminii, ea nu cade nicaieri in virtuozitate, creatia ei ramane mereu proaspata.
A abordat si peisajul, cu motive diferite, dar cu aceeasi dragoste pentru natura. Cateva marine, un peisaj industrial (Hunedoara), altul montan (cu brazi), altul citadin (de iarna), marturisesc preferinta ei pentru spatiile largi, capacitatea de a surprinde frumusetea lor, o subtila trecere de la un plan la altul, o evocare maiastra a atmosferei.
Ne-a lasat si cateva naturi statice (cu flori, cu vas de arama, portocale si lamai, cu scoarta romaneasca, mere si pere, cu lalele, cu flori de ciclama, cu cactusi etc). Este uimitor cat de bine surprinde ea, in aceste lucrari, calitatea concreta a fiecarui element prezent in compozitie si cat de inspirat evoca intr-un spatiu neinsufletit o existenta umana.
Dar principala ei pasiune a fost portretul. In ulei sau in carbune, aduce in fata noastra, cu maiestrie, chipurile unor rude apropiate (mama, sora) dar mai ales ale unor mari actori, pe care i-a schitat in pauzele dintre repetitii, obositi sau gandind asupra rolurilor lor (Costache Antoniu, Lucia Sturza Bulandra, Gyorgy Covacs, Jules Cazaban, Ion Fintesteanu) sau de pictori (in primul rand, maestrul ei Sirato). Ne impresioneaza si mai mult chipurile anonime, de batrani, de baieti, dar mai ales de fete si femei tinere . Sunt de neuitat “Fata cu pisica“, “Fata cu basma“, “Portret de prietena“, “Fata cu palarie“, “Cap de copil“, “Fata cu par pe umeri“. Sunt figurile unor persoane frumoase, de o frumusete rafinata, spiritualizata de privirile scrutatoare sau intrebatoare in care, ca si in trasaturile figurii, transpare o bogata viata sufleteasca. Toate modelele ei sunt robuste fizic, par sanatoase, lucru la care ea jinduia, dar, la fel ca artista, sunt grave, nostalgice, rar la cate una aparand cate un vag inceput de zambet, abia perceptibil.
Dupa o lunga suferinta, artista s-a stins din viata la 25 iunie 1967.
Paul D. POPESCU
