Giorgiana Radu-Avramescu
Bun găsit, dragul meu, în miez de noapte, la ceas duios de vară. Ce veșminte luminoase poartă acest anotimp, pe care nu știu cum l-aș defini mai bine.
Tabloul verii l-aș așeza pe fiecare perete din piatră, să-i încălzească, să-i țină departe de frig, de beznă și de ruină. Apoi, acest tablou, cu flori de trandafiri l-aș înrăma. I-aș pune și cercei de flori de tei, de iasomie. L-aș da cu mir sfințit în candele de-argint, ca să-i feresc de un blestem nevenit. Și l-aș privi în zori, în miezul zilei, și chiar în ceas de seară. M-aș închina la el când simt de multe ori, prea des, cum tristețea-i grea, și-o să mă doară. Cu muzică-n surdină l-aș acompania. Un vals, poate-o baladă, ceva tandru, melancolic, ceva suav auzului dornic de note blânde, care știu a grăi iubirea și dorul. Sărutul, îmbrățișarea, atingerea sfioasă a mâinilor, a degetelor care se caută și de atâta dragoste ce și-o poartă, se tem să se atingă, să se cuprindă. Se tem de trecătoarea clipă ce repede se va scurge deodată cu împreunarea lor. Căci erosul începe din inimă, traversează pielea, carnea, întreaga ființă, până ce ajunge la degetele care simt, ating, cuprind. Apoi, ele transmit mai departe fiorul. E un ciclu al iubirii care începe din inimă, ajunge la degete, iar de acolo traversează calea înapoi către centrul firav și totodată puternic al omului.
Inima, dragul meu, câte îndură ea, câte știe, câte învață de-a lungul existenței? Fiecare trăire, bună ori rea, prin ea crește, prin ea trăiește, prin ea se sedimentează după multe etape parcurse. Cu zâmbet, cu lacrimă, cu speranță, cu deznădejde. Cu toate acestea și alte câteva, inima suportă, filtrează tot ceea ce noi punem în bagajul ei neîncăpător!
Și sângele care în izvoare mici curge, tot la ea, tot prin ea se întâmplă. Câte poate suporta o inimă, doar ea știe. Dacă ar avea grai, uimiți am fi de mărturisirile ei. Însă e bine că nu știm. Adevărul ne-ar copleși, și cum am putea merge mai departe cu cele nedorite care tot vin, tot vin și nu se mai sfârșesc?
Dragul meu, nu știu de ce-ți scriu acestea, nu intenționam să-ți țin o lecție de anatomie, de fiziologie a celor ce suntem. Cred că voiam să-ți vorbesc despre vară. Dar nu vara de-o clipă. Visez la o eternă vară, care să nu aibă doar început. Să nu amăgească prin scurte sclipiri, și apoi să fugă. Să tacă. Să dispară. Să se preschimbe în nălucă. Mă gândesc la o vară reală. Prezentă. Grăitoare. Să-mi arate dorința ei de a nu se isprăvi repede, ca ziua în noapte. Să știu că există, chiar dacă distanța dintre anotimpuri e lungă. Chiar de furtunile se mai abat. Să-mi arate că este. Senină și fierbinte, așa cum o știu. Să trimită raza ei de soare. Prin perdeaua groasă a norilor, știu a o primi. Cu brațele deschise, cu inima la vedere, cu parfumul dimineților necuminți, zvăpăiate. Cu gust dulce, cu gust picant, cu gustul împlinirii. Să fie vară, Aici și Acolo, între Aici și Acolo! Să fie cu ale ei brațe calde, puternice, iubitoare, nemuritoare. Să fie!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu!
