Giorgiana Radu-Avramescu
Bun găsit, dragul meu, în ziua aceasta de iunie, cu multă lumină, cu parfum de tei și gust dulce acrișor de cireșe și vișine, de orez cu lapte, preparat la Moșii de vară! E liniște! O liniște pe care simt s-o acopăr cu muzica ce deseori îmi acompaniază scrisul. Trec de la blues la jazz. Apoi caut muzica pianului. E cea care mă ajută să-mi rânduiesc gândurile, simțirile. De când ai plecat, multă vreme refugiul mi-a fost în scris, lectură și muzică. Acesta a fost tratamentul meu împotriva singurătății, adjuvantul uitării de sine. Căci trebuia musai să uit de mine, pentru a putea fi. Nu știu dacă are noimă ce spun, dar au fost clipe greu de îndurat, la care deseori mă întoarce gândul. Și la tine, la perioada de grea încercare, mă tot întorc. Uneori voit, alteori împinsă de anumite situații, conjuncturi. Așa se va întâmpla și în scrisoarea de azi.
Anul acesta l-am cunoscut pe maestrul Sergiu Cioiu și soția lui, Maria Mitrache Bokor. Ne-am văzut de câteva ori, iar săptămâna trecută au ajuns la Sângeru. La plecare, le-am dăruit câteva cărți ale tale. În câteva zile, Sergiu a făcut o selecție de poezii și texte în proză, pentru un recital, pe care intenționează să-l integreze într-un film despre muzeu, apoi într-un spectacol, la teatru. Aseară, în apartamentul din București, în care locuiește cu inimoasa Maria, fostă prim-solistă a Teatrului Naţional de Operetă, inegalabilul Sergiu Cioiu mi-a rostit, timp de un ceas, scrierile tale. N-am știut ce să spun, la final. Știu doar că lacrimile curse și lacrimile reprimate, în perioada „răstignirii” tale, le-am trăit din nou. Vocea lui Sergi, am simțit-o ca fiind vocea ta, care nu s-a mai vrut auzită atunci. Sergiu nu recită, nu citește doar, cuvintele și glasul lui pornesc din sufletul celui ce-a scris. El nu mimează, nu „păcălește”, el trăiește și transmite întocmai ce-a trăit cel ce le-a așternut pe hârtie.
Înainte ca Sergiu Cioiu să rostească vorbele tale din vremea tăcerii, eu trebuie să fac un intro, o „radiografie” a acelei etape tragice, pentru aceia care nu te știu, te cunosc puțin, ori nu cunosc cazna ta. Așa încât, mă întorc în timpul acela, în rândurile ce urmează! Ce voi scrie aici e doar o parte care te privește mai mult pe tine, scrisul tău. Voi reveni curând și cu povestea Muzeului Pietrei. Până atunci însă, mă adun, retrăiesc clipele când amândoi credeam că uitați am fost de Cel de Sus.
Iubitul meu, dragul meu, bunul meu Lucian Avramescu era un om tânăr la 70 de ani, cu putere și dorința de a construi multe lucruri durabile peste timp, pentru a le dărui apoi posterității. Avea poftă de viață, pofta de a iubi oamenii, iarba și stelele. Moartea o simțea departe, iar eu, imposibilă pentru un om ca el. Într-o zi, brusc, pe neașteptate a început să-i cerceteze ființa o boală rară, despre care n-am știut, n-am aflat multă vreme, în pofida analizelor pe care le-a făcut, le-a repetat în multe rânduri. După un an de incertitudine, am aflat și diagnosticul: Scleroză laterală amiotrofică sau Boala neuronului motor. E puțin știută în lume, astfel că nu i s-a găsit un leac până acum. Sunt doar terapii ajutătoare și un tratament care ar întârzia evoluția bolii. El l-a urmat, dar n-am simțit încetinirea. Boala aceasta îi ia omului totul, lăsându-i mintea întreagă. Parcă înadins, pentru a conștientiza și mai abitir suferința. La început au dispărut consoanele, încet-încet și vocalele, până când, în mai puțin de un an, nu a mai putut vorbi deloc. Apoi, au urmat etape și mai grele. Nu s-a mai putut hrăni. Nu-și mai putea înghiți nici măcar saliva. Aproape doi ani, l-am hrănit prin gastrostomă. Un tub, la care se atașează un furtun, care perforează abdomenul, ajungând în stomac. Pe acolo primea alimentele, medicamentele și lichidele pentru hidratare. Așa îi satisfăceam poftele culinare cu ciocolată, piept de curcan și tot ce prefera el, din vremea când simțea gustul mâncării. O viață artificială, nedreaptă, a trăit Lucian în ultimii ani. Și boala nu s-a oprit aici. A simțit să-i ia și mai mult. Bucuria de merge desculț prin iarbă, dimineața. Picioarele l-au abandonat. Apoi și mâinile. Mâna dreaptă l-a mai susținut un timp, putând scrie la tastatura laptopului cu un singur deget, până când nici acest lucru n-a mai fost posibil. În ultima lună, înainte de a se stinge, doar pe coala albă, ținută pe picior, putea înșira cuvintele. Până vineri, 10 decembrie, la prânz, când a putut scrie pentru ultima dată. Din acel moment, până duminică dimineață, 12 decembrie, când a plecat, n-am mai știut nimic. Nu mi-a mai putut transmite nimic. Dorințe, nevoi, gânduri de final.
Însă, sub auspiciul acestei suferințe, de aproape trei ani, Lucian a fost el. S-a împotrivit bolii. A scris, așa cum a putut. A ridicat un lăcaș, închinat Maicii Domnului, în incita Muzeului Pietrei. O biserică din piatră, alături de care își are odihna veșnică, pe care n-a reușit însă s-o finalizeze, oricât de mare i-a fost strădania. Timpul nu i-a mai permis, însă preiau de la el speranța că, la un moment dat, cineva cu suflet la fel de mare ca al lui, se va îndura să săvârșească acest lăcaș pentru mama, pentru femeia-pământeană care i-a dăruit un fiu lui Dumnezeu, răstignit apoi, pentru mântuirea noastră, a tuturor.
Pe Lucian nu l-au abandonat niciodată crezul, credința.
Îl veți descoperi, cei ce nu-l știți, sau aceia care nu l-ați cunoscut îndeajuns pe Lucian Avramescu, prin glasul maestrului Sergiu Cioiu. Așa cum a fost, așa cum a trăit, cum a iubit, cum a construit ceva ce timpul nu va șterge. Sergiu va fi vocea lui Lucian, vocea rostită cu sufletul, care nu s-a pierdut și nu se va pierde nicicând. Ascultați-l, priviți-l și veți vedea, veți auzi doi oameni, doi bărbați frumoși, înzestrați de Dumnezeu, cu calități și talente, care vor dovedi timpul!
Dragul meu, atât am fost capabilă să redau din ce-am îndurat amândoi. Rămân multe nespuse, pe care le știm doar noi. Căci fiecare a trăit suferința în felul lui. Tu, cel încercat, dar nici mie nu mi-a fost mai ușor. Le vom diseca împreună, cândva. Sau poate nu! Poate atunci vom vorbi doar despre fericire, despre iubire și recunoștința ce-o purtăm Celui care a făcut posibilă întâlnirea noastră!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
