Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, primește îmbrățișarea mea! Îți mai amintești brațele mele? Îți mai amintești ceva din tandrele noastre manifestări ale dragostei? Eu nimic n-am uitat. Mirosul tău, gustul tău, mângâierea palmelor tale nici azi nu-mi sunt străine. Nimic n-am uitat din tot ce-am trăit. Uitarea se învață acolo? Eu nădăjduiesc să nu fie așa. M-aș întrista să știu că tot ce-am fost cândva nu mai există în aducerile tale aminte.
Aici, seara se ivește treptat, se face de noapte, iar gândurile mele ajung departe. Nu le pot stăpâni. Nu țin cont de rațiune. Ajung unde vor ele, și la mine se întorc apoi, ca un bumerang, ca un val iscodit de vânt. Privesc pe fereastră! Luciana și prietenii ei se bucură în jurul focului. Veselia lor e născătoare de speranță! Ca la 16 ani! Zâmbesc și mă întorc la cugetările mele. Încerc să răspund la o întrebare care mi s-a pus de curând: „Tu, ce vrei?”. Nu dețin răspunsul cu totul. Nu știu ce vreau! Să-mi fie bine! Atât! Dar nu știu a defini acest bine. Binele pornește din interior, așa încât sufletului care sălășluiește în mine trebuie să-i fie confortabil, să-i fie tihnă și armonie. Dar cum pot dobândi acestea?
Constat că și în rugăciune mă izbesc de neputință. Nu știu să cer. Mulțumesc mai întâi și mai departe nu pot mai mult decât rostirea acestor cuvinte: „Fă, Doamne, să-mi fie bine, te rog!”. El, doar, cunoaște definiția binelui de care am nevoie. Așa cred, așa simt! Și lacrima, care mă încearcă de câte ori ajung într-un loc mai aproape de Dumnezeu, e tot un fel de rugăciune. Fără cuvinte, fără liste lungi cu dorințe. O rugăciune a tăcerii, a smereniei. Un gest de mulțumire pentru faptul că exist, că am avut puterea de a continua drumul, după aprigi furtuni.
Dragul meu, până ce luna îmi va ține companie în astă noapte, ca în multe alte nopți, până ce prietene am ajuns în confesiuni nemărturisibile oricui, mă refugiez în lectură. Deschid la întâmplare cartea filozofului, părintelui Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii – manuscrisul de la Rohia”, pe care am cumpărat-o zilele trecute de la Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia. La pagina 119, în dreptul anului 1960, scrie așa: „Mă deștept noaptea din somn, de fericit ce sunt. Nu-mi vine a crede că m-am învrednicit de Sf. Botez. Bucuria aceasta mă trezește așa cum pe alții nu-i lasă în pace necazurile, grijile. Și prea multă fericire poate fi pricină pentru a nu dormi. Dar numai pentru scurtă vreme. Curând adorm iarăși, cufundat într-o liniște pe care o bănuiesc egală cu a copilului legănat de maică-sa”.
Ce fericit a fost Steinhardt, despre care am aflat lucruri inedite de la părintele Pantelimon, că a putut să trăiască clipele fericirii, în liniște. Pentru mine, fericirea vine însoțită de temeri. De câte ori mi se pare că sunt fericită, mă gândesc cum o voi răsplăti, oare? Câte nopți în tristețe, câtă neliniște voi da în schimbul unei secunde de armonie, unei zile sau nopți senine? Așa am trăit mereu fericirea! Îți amintești lacrimile mele, când știai, simțeai că sunt fericită, dar nu înțelegeai plânsul meu? Așa se întâmplă și azi. Când sunt fericită, plâng! Râd și plâng, un amestec straniu, o manifestare aparte a stării de bucurie și împlinire. O preîntâmpinare a reversului de după fericire, poate!
Nu mă simt capabilă acum să fac o analiză exhaustivă a fericirii și nefericirii. Nici măcar o redare a frumuseții descoperite zilele acestea într-o parte a României, pe care n-o vizitasem. Îți voi vorbi în curând despre toate. Mă retrag în gândurile mele care rătăcesc. Mă las purtată de ele. Le las deplină libertate. Să ajungă unde vor, eu mă supun! Și la întrebarea „Tu, ce vrei?” mă întorc. Nu știu! Vreau, ce mi-e dat, să trăiesc!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
