Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori de decembrie, dragul meu! Timizi în lumină, zorii aceștia nu-mi par nebuni, așa cum tentată am fost să-i numesc pe mulți alții care au dat startul zilelor mele. Iată, mult iubita mea lună, și mult prea nemiloasă de la o vreme încoace, decembrie, a pornit la drum. Cum s-o întâmpin, nu știu! Bucuria cu care-o așteptam a apus, iar acum tot ce simt mă împiedică s-o așez confortabil, să-i dau binețe. Dar nici n-o resping cu totul. Îi sorb amărăciunea, otrava caldă care nu ucide. Alimentează doar chinul gândurilor la ce-a fost și nu va mai putea fi nicicând.
Cum să-ți descriu dimineața aceasta, al cărei chip frumos se arată, când eu văd ce ascunde dincolo de aparență? Crizanteme albe și galbene îmi sunt de-a dreapta, frezii de diferite culori, în stânga, despre care mă întreb cum de viețuiesc ele în iarnă, obișnuite fiind cu primăvara. Grâul pus la încolțit, de Sfântul Andrei. Casa împodobită de sărbătoare. Bradul, ca un copil cuminte, așteptând în tăcere Crăciunul. Și darurile Lucianei de dinaintea plecării tale. Atunci, în nerăbdarea ei, a fost inspirată să nu mai aștepte ziua de 25. De Sfântul Nicolae ne-a bucurat. Așa scria pentru tine: „Tatălui meu! Asta e pentru tine! Te lupți zi de zi cu dușmanul care te lovește de un an și jumătate. Nu ești singur, tata! Fă-ți fiica mândră, învinge și boala asta, mai avem multe Crăciunuri de prins și mai ai un rând de nepoți pe care trebuie să-i educi. Te iubesc necondiționat! Cu dragoste, Luciana!”.
Așa scria pentru mine: „Dragă mamă, n-am apucat să-ți spun niciodată cât de mult însemni pentru mine. Vreau doar să știi că te iubesc cum nu-ți imaginezi. Te văd cum te stingi uneori și ceva din mine vrea să te reaprindă. Ești exemplul meu, să nu uiți asta, iar de fiecare dată când te dezamăgesc, iartă-mă, mama! În final, tot tu ești salvarea mea. Din tot sufletul, Luciana!”.
Dragul meu, ai plâns atunci, am plâns și eu, însă mai mult decât lacrima a fost conștientizarea faptului că nu-mi permiteam stingerea până la topire a lumânării. De la mine exista speranța salvării pentru tine, acum Luciana vorbea de salvarea ei. În aste condiții, cum să vorbesc de propria-mi salvare? Cum să mărturisesc decesul zilnic al puterii de a îndura, de a înainta cu acceptare în întâmpinarea morții ce avea să vină, a despărțirii definitive? Nu se cuvenea, și am trăit tot, fără curajul de a privi spre mine, pentru a evita prăbușirea.
Iertare îți cer, dragul meu, pentru că mă întorc mereu și mereu la ce-a durut mai tare în existența noastră. Dă-mi voie să mă întorc la azi, la bucuriile pe care mi le aduce locul acesta în care m-ai lăsat să trăiesc cu amintiri și nădejdi. Permite-mi să-ți vorbesc despre oamenii pe care Muzeul Pietrei îmi oferă prilejul să-i aflu. Rimează cu ziua aceasta, cu numele ei. Duminică. Pe Romanița Duminică ți-o prezint. O tânără artistă, despre care eu spun că tot ce face se potrivește cu ea însăși, cu numele ei, cu chipul ei. Absolventă de regie și teatru, la Paris, Romanița are multe laturi artistice. Cântă extraordinar. Vocea ei adună multe nuanțe. Exprimă cu lejeritate tandrețe, gravitate, romantism, senzualitate. Își scrie singură versurile. Scrie și proză. De copil a cunoscut împlinirea scrisului, moștenită de la bunicul ei, care icoană i-a fost. Romanița studiază și azi tot ce e legat de muzică, și de oamenii care au creat muzică, nu doar au interpretat. Lucrează la un proiect în care îmbină cum nu prea s-a încumetat nimeni, jazz-ul cu muzica lăutărească autentică. Citește mult. Se documentează. Ea are un crez. Niciodată nu e prea târziu pentru a deveni ceea ce ești cu adevărat, pentru a fi ce-ți dorești, pentru a ajunge acolo unde alții îți pun opreliști din motive de vârstă. Romanița e un om cald, căreia viața i-a zâmbit rar până acum, iar ea a decis ca fiecărei încruntări a cotidianului să răspundă cu seninătate. Și, pe măsura firii tinerei artiste este și Silviu Pascu, partenerul ei, medic stomatolog. Necantonat doar în lumea medicală din care face parte, iubitor de artă, avid de cultură, cu simț al umorului și ironie fină, domnul doctor e un antrenant interlocutor. El știe că oamenii plecați la cer rămân și aici, în conștiința pământeană. Trăiește acest sentiment, când în împrejurări diverse, se găsește cineva care să-i vorbească în termeni laudativi despre tatăl lui, medic militar psihiatru, care s-a stins prea devreme, la vârsta de 58 de ani, în urma unui infarct.
Silviu și Romanița au multe în comun, fiecare cu fiecare, și amândoi au rezonat cu casa noastră, cu povestea locului acesta. Și sufletul meu i-a primit cu bucurie pe amândoi.
Dragul meu, nu vreau să-ți consum timpul ceresc, dar trebuie să-ți mărturisesc emoția pe care o voi trăi duminica viitoare. Iată cum mă urmărește frumos această zi. E vorba de satul meu natal, prin care de ani și ani doar trec, și doar din când în când întârzii câteva minute la părinții mei. De data aceasta voi ședea mai mult, câteva ceasuri poate, dar nu la ei, ci la Căminul Cultural Apostolache. Voi face parte din juriul FESTIVALULUI-CONCURS „TRADIȚII ȘI OBICEIURI PE VALEA CRICOVULUI”, organizat de Școala Gimnazială, în colaborare cu primăria comunei și Biserica având hramul Adormirea Maicii Domnului din Apostolache. Coordonatori sunt profesorii Pârvu Otilia și Simion Pelmuș. Domnul Pelmuș, directorul școlii, e cel care m-a cooptat în acest frumos eveniment ce se adresează preșcolarilor, școlarilor și elevilor peste 14 ani, atât din școala- gazdă, cât și din școlile partenere care sunt încurajate prin proiect să ducă tradiția și obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă mai departe.
De altfel, scopul proiectului este atragerea preșcolarilor, a școlarilor și a părinților să participe la activități extracurriculare, dar și oferirea unor modele pozitive pentru comunitate, de conștientizare a păstrării cu sfințenie a tot ceea ce înseamnă tradiție și obiceiuri, identitate.
Ce context mai frumos de a mă întoarce în satul meu, dacă nu acesta? Satul meu pe care am învățat să-l iubesc și datorită ție. De la tine am învățat dragostea de rădăcini, de locul în care am respirat întâia dată, unde am făcut primii pași, unde am învățat rostirea cuvintelor. Câte n-am deprins de la tine? Cât din mine, cea de azi, ți se datorează? În totalitate aș zice, chiar de tu m-ai contrazice puțin. Fără tine nu m-aș fi putut afla așa. Fără tine aș fi stat la distanță de mine însămi. Nu m-aș fi cunoscut cu adevărat niciodată. Tu însă m-ai știut de la prima vedere. Și te-ai străduit să mă arăți și mie. Pentru asta, și pentru multe altele îți mulțumesc și îți declar neuitarea mea, despărțindu-mă de tine ca mereu!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
